Ziua Limbii sau educația lingvistică a cetățenilor

books_1448404bOrice aniversare implică, dincolo de aspectul său festiv și un aspect critico-reflexiv. Nu neglijăm deloc omagierea limbii și nu suntem împotriva unor recitaluri de poezie sau a unor concerte în aer liber, a depunerilor de flori sau a comemorărilor pe aleea Clasicilor, cu atât mai mult cu cât pe 31 august se împlinesc 25 de ani de la adoptarea legislației lingvistice. Cu toate acestea, evenimentul în sine nu exclude un bilanț elementar, care, la o adică, ține de evidența oricărei persoane culte și instruite. Astfel, la o primă aproximație, vom observa că în ultimii ani a crescut prestigiul limbii române în societate, că în orașe se vorbește mai mult românește, că elevii de astăzi se exprimă mai elevat decât părinții lor, că limba română își face loc uneori anevoios în sfera publică. Toate acestea țin de implementarea limbii în societate și de ridicarea prestigiului ei printre vorbitori. Dar tocmai aici ne confruntăm cu un aspect ce poate fi încadrat sub genericul Cultivarea limbii și anume, cu educația lingvistică a propriilor noștri cetățeni.

Cert este că odată cu declararea limbii române ca limbă de stat și revenirea la grafia latină în 31 august 1989, atenția lingviștilor de la Chișinău s-a concentrat cu preponderență asupra predării limbii populației alolingve (în special a celei rusofone), care ignorase până atunci limba română, și asupra implementării legislației lingvistice. S-a neglijat însă un aspect extrem de important: învățarea registrului literar al ei de către conaționalii noștri care vorbesc în continuare moldovenește, adică graiul moldovenesc cu toate particularitățile sale, și, ca o consecință a politicii lingvistice sovietice, nu cunosc nici astăzi nivelul literar sau limba română standard.

Cultivarea limbii – o preocupare constantă

În decembrie 1917, când la Chișinău se formează Sfatul Țării, elitele moldovenești de atunci își dau seama că nu cunoșteau română literară, adică registrul cult al limbii lor materne. Rezultat al marginalizării limbii noastre și al scoaterii ei din toate sferele vieții publice între 1812 – 1917 (în această perioadă până și slujba religioasă din biserici trebuia să se țină în limba rusă), cei 106 ani de aflare în componența Imperiului Țarist a însemnat pentru limba română din Basarabia „ani lungi de ignorare”, de obstrucționare a conștiinței lingvistice a cetățenilor. În timp ce în țările europene sec. al XIX-lea a fost un secol al naționalităților, al edificării națiunilor și a simbolurilor naționale, limba fiind fundamentul acestor simboluri, în Basarabia țaristă limba română a fost scoasă din toate domeniile, având statut de cenușăreasă.

De aceea în 1917, odată cu înființarea Sfatului Țării, încep să se organizeze cursuri de limba română pentru toți „doritorii de a o învăța”. Astfel de cursuri își propune să deschidă doamna Maria Catacazi și urmau „să fie frecventate inclusiv de moldovenii care, trecuți prin școala rusă, posedau insuficient limba maternă”1. În anunțul difuzat în presa vremii se menționau următoarele: „Cu încuviințarea Comisiei Școlare Moldovenești de pe lângă Zemstva Gubernială, M. N. Catacazi deschide cursuri de limba moldovenească pentru persoanele care au absolvit nu mai puțin de patru clase ale instituțiilor de învățământ mediu. Cursurile vor avea o durată de trei luni și vor fi gratuite pentru persoanele de naționalitate moldovenească, care nu au posibilitatea să achite taxa”2.
Nu știm în ce măsură inițiativa doamnei Maria Catacazi a avut succes. Știm însă că în perioada interbelică la Chișinău se folosea destul de frecvent limba rusă, în detrimentul limbii române nu doar de vorbitorii simpli, ci chiar de unii funcționari ai statului. Drept dovadă a situației precare a limbii române de atunci, în data de 12 ianuarie 1930, în săptămânalul Cuvânt Moldovenesc3 se publică Zece porunci ale moldovenilor în ce priveşte limba lor maternă. De altfel, în preambul se precizează că „fiecare moldovean trebuie să-şi vorbească limba lui, oriunde va fi, oriunde va merge. Prin aceasta, el îi va sili şi pe străinii cu cari trăieşte şi cu cari se întâlneşte, să grăiească dulcea limbă moldovenească”.

Formulate clar şi concis, cele zece porunci prevedeau ca „toată viaţa şi înaintea oricărui graiu”, moldoveanul să vorbească limba lui maternă. Astfel, el trebuie să o vorbească „acasă, cu nevasta şi copiii săi, cu prietenii şi cu oricine, chiar şi cu un străin. Căci se cuvine ca străinul să-ţi înveţe limba ta, iar nu tu pe a lui”. În continuare, moldoveanul era îndemnat să-și crească copiii „în dragostea graiului moldovenesc-românesc”, să nu-și dea copiii la şcolile unde nu se învaţă în limba sa, să cumpere cărţi şi gazete scrise doar în graiul său, „căci dacă ceteşti de cele scrise în altă limbă, te pierzi şi tu şi copiii tăi”. Mai mult ca atât, „cetind cărţi şi gazete ce nu sunt scrise în graiul tău, îţi vinzi sufletul străinilor. Iar, odată cu asta, ţi-ai vândut şi trupul şi munca şi agoniseala ta”. În plus, moldoveanul era sfătuit ca „la orice petrecere, la orice adunare, oriunde va fi atât în sat cât şi la oraş”, să vorbească numai limba sa maternă: „caută totdeauna să vorbeşti frumos şi lămurit, ca să fii înţeles. Las’să simtă cel de altă limbă că tu, moldovene, eşti stăpân aci! Şi limba ta trebuie să o vorbească oricare, oricine ar fi el!”4.

Precizăm că cele Zece porunci se refereau și la aspectul scris al limbii, nu doar la cel vorbit. Pe cale de consecință, se menționa că „oricui scrii ceva, scrie numai în limba ta. Nu uita niciodată să scrii cât se poate de frumos şi citeţ, ca să te înţeleagă bine cel care-ţi primeşte scrisoarea”. Folosirea limbii în domeniile practice, în viața de zi cu zi era o altă exigență a vremii: „Dacă comanzi marfă, ori de unde (chiar şi din străinătate) scrie în limba ta, căci câştigul deschide urechile şi ascute limba. Numele mărfurilor scrie-le în limba ta. Las’să-ţi înveţe străinul limba, dacă doreşte să câştige de pe urma ta”. Tot astfel, se specifica: „nu cumpăra decât de la prăvăliile unde se foloseşte graiul tău şi în vorbă şi în scris”, iar „cu slujbaşii statului, moldovanul nu trebuie să vorbească decât în graiul său moldovenesc-românesc”. Ca o concluzie logică a imperativelor / obligațiilor formulate mai sus, autorii articolului (probabil, redactorii săptămânalului Cuvânt moldovenesc) afirmau: „Făcând aşa, oricare străin va cunoaşte că trebuie să-ţi dea cinstea ce ţi se cuvine, căci va vedea că îţi iubeşti ţara şi neamul”5.

Eugenia Bojoga

(va urma în numărul de vineri, 5 septembrie)

Note:

1. Cf. Dinu Poştarencu, Destinul românilor basarabeni sub dominaţia ţaristă, Chişinău, 2012, p. 140-141.

2. Anunţul publicat în Sfatul Ţării din 9 decembrie 1917 (Apud, Poştarencu, p. 141)

3. Cuvânt Moldovenesc. Serie nouă – săptămânal publicat la Chişinău între 1 noiembrie 1926 şi iunie 1940. Având iniţial subtitlul Gazetă săptămânală cu tot felul de învăţături şi ştiri din toată lumea, tipărită pentru trebuinţele norodului moldovenesc din Basarabia de către Asociaţiunea “Astra”, odată cu trecerea în 1937 în subordinea Fundaţiei Principele Carol, Regionala Basarabiei va deveni pur şi simplu foaie săptămânală pentru norod.

4. Zece porunci ale moldovenilor (art. nesemnat), în Cuvânt Moldovenesc, nr. 3 din 12 ianuarie 1930, p. 1.

5. Ibidem, p. 1.