Ziua Limbii sau educația lingvistică a cetățenilor (partea II)

DSC_1903 copyÎn textul de săptămâna trecută ne-am referit la starea limbii române din Basarabia, luând ca punct de reper anul 1917 – când s-a constituit Sfatul Țării – și anul 1930. Vă propun să continuăm acest demers deoarece lecțiile istoriei sunt mereu actuale. De data aceasta, vom prezenta pe scurt preocupările legate de educația lingvistică reflectate în paginile săptămânalului Cuvânt moldovenesc. Vom menţiona de la bun început că în toți cei 22 de ani de aflare în componența României Mari, tema limbii mergea mână în mână cu grija pentru răspândirea culturii române, cu propagarea şi cunoaşterea istoriei, a folclorului şi a literaturii naţionale. Acest lucru îl afirma cât se poate de explicit On. Ghibu, redactorul-șef al săptămânalului, în nr. 44 / 46 din 8 noiembrie 1927: „Conştiinţa naţională se razimă pe cultură şi aceasta implică în sine limba, istoria, arta şi viaţa socială. (…) Fără cultul limbei nu există cultura naţională şi invers” .

Ca dovadă că prestigiul limbii române trebuia să fie afirmat şi la zece ani după Unire, în articolul Limba noastră-i limbă sfântă, apărut în 18 martie 1928, se sublinia că starea de lucruri era destul de îngrijorătoare: „Suntem după un deceniu de viaţă românească şi totuşi versul răposatului Mateevici strigă în pustie. Încotro te întorci, auzi vorbindu-se ruseşte; parcă eşti în altă lume. E destul de bine să ştii vorbi mai multe limbi, dar să nu uiţi că faţă de tine însuţi, ca cetăţean al acestei ţări, ai o datorie, aceea de a vorbi cum ţi-e portul” . Explicând această situaţie ca fiind o consecinţă a perioadei de dominaţie rusească, Ion Babaca socoate că lucrurile pot fi schimbate doar cu concursul tuturor vorbitorilor, fiecare aducându-și propria contribuție. Cu perspicacitate, autorul îi îndeamnă pe cărturari să se implice în munca de culturalizare a maselor: „O! Dascăli ai poporului, preoţi, învăţători! Acum chemarea voastră este mai mare ca oricând. Sunteţi chemaţi la datorie ca pe orice cale să transformaţi sila pentru cele româneşti în dragoste. Dacă nu veţi dezerta de la datorie, poetul Mateevici va dormi în pace şi vă va binecuvânta din lumea drepţilor” .

Alexei Mateevici – spiritul tutelar al săptămânalului

Întâi de toate, colaboratorii ziarului Cuvânt Moldovenesc au înţeles că primul pas spre ameliorarea stării de lucruri este captarea atenţiei cititorilor asupra necesităţii utilizării limbii materne în orice situaţie de comunicare. Pe cale de consecinţă, ei vor încerca să-i facă conştienţi pe basarabeni de necesitatea ridicării prestigiului limbii române. În acest context este invocat poetul martir Alexei Mateevici care devine spiritul tutelar al săptămânalului. Personalitatea poetului este adusă în prim-plan atât prin evocarea sa directă, cât şi prin parafrazări ale poemului Limba noastră, devenit astăzi imnul naţional al Republicii Moldova.

Astfel, în două numere consecutive – nr. 45 şi 46 (1 noiembrie şi 8 noiembrie 1931) – se publică materiale de la Festivalul comemorativ „Alexei Mateevici”. Pe lângă note biografice şi creaţii ale poetului, sunt reproduse şi texte cu caracter memorialistic. Dintre acestea, merită să menţionăm Amintiri despre Părintele poet A. Mateevici de Elena Alistar Romanescu, directoarea Şcolii Eparhiale de fete din Chişinău, care evocă momentul – iunie 1917 – în care Mateevici a recitat poemul Limba noastră în cadrul Congresului învăţătorilor din Basarabia: „Simt şi azi fiorul care mi-a pătruns toate fibrele sufleteşti. Fără să vreau m-am uitat atunci în sală, i-am văzut pe toţi moldovenii adânc impresionaţi şi mi-am zis: dragostea pentru limba noastră există în noi toţi, deşi mulţi încă vorbesc ruseşte. De atunci am început eu a vorbi numai româneşte, întrebuinţând limba rusă doar în cazuri de forţă majoră” .

Cu aceeaşi ocazie, Constantin Mâţu publică un poem dedicat lui Al. Mateevici, imitându-l până şi în structura metrică a versurilor. Luând ca motto celebra strofă: „Limba noastră-i limbă sfântă, Limba vechilor cazanii”, autorul continuă: „Iată versul ce alintă, / Versul sfintelor predanii… / Limba noastră, limba sfântă / Ai cântat, ca o comoară, / Versul tău şi astăzi cântă, / O vioară veche, rară” . C. Mâţu va mai reveni şi cu alte încercări de acest gen. Spre deosebire de Alexei Mateevici însă, el introduce sintagma limba română: „Limba cea de noi păstrată, / Slova dulce, românească, / E-o mireasă preacurată, / Foc de dragoste cerească”. Pentru a câştiga atenţia conaţionalilor săi şi pentru a-i încuraja să o vorbească, autorul va accentua în mod intenţionat virtuţile limbii române: „Nici un neam pe tot pământul / N-are o limbă mai frumoasă, / Limba care-ar fi şi cântul / Şi-o poveste drăgăstoasă” .

La modelul Mateevici se raportează şi alţi colaboratori ai ziarului, cum ar fi Ștefan A. Miron, Petre Jereghi, Leon T. Boga ş. a., ceea ce denotă că mesajul preotului-poet în ce priveşte limba vorbită între Prut şi Nistru era destul de actual.

Pledoaria lui Ion Agârbiceanu pentru limba română

În acest context de îndemn la promovarea limbii române în societate apar şi câteva articole semnate de Ion Agârbiceanu, scriitorul ardelean care a ştiut să vibreze ca nimeni altul la nevoile stringente ale confraţilor săi din stânga Prutului. Din acest texte reiese că scriitorul de la Cisnădie cunoştea foarte bine starea limbii române din Basarabia. De altfel, el fusese la Chişinău şi editase, împreună cu On. Ghibu, câteva ziare în limba română .
Pentru început, Agârbiceanu va susține necesitatea cultivării limbii, evidenţiind în mod clar legătura dintre vorbire şi gândire: „Faptul că avem acelaşi grai, aceeaşi limbă dovedeşte că avem de la o graniţă la alta şi acelaşi suflet, acelaşi fel de gândire şi judecată, acelaşi fel de simţire. Pentru că vorba vie, graiul nu este decât haina, veşmântul cu care ne îmbrăcăm gândul şi simţirea lăuntrică” .

În numărul din 9 februarie 1930 publică articolul de fond Răspândirea limbei româneşti e o datorie a tuturor. Pornind de la ideea că orice popor dăinuieşte, în primul rând, prin limba sa, Ion Agârbiceanu consideră că atunci când o naţiune îşi uită limba părinţilor săi, deşi o vreme oarecare îşi mai păstrează obiceiurile, ea se află „pe drumul morţii naţionale”. Identificându-se cu vorbitorii dintre Prut şi Nistru, el scrie: „E o datorie pentru noi toţi să ajutăm la răspândirea limbii româneşti. Cei cari au uitat să o înveţe, ar fi o crimă să moară fără aş fi învăţat limba. Cei cari o ştiu rău, să se silească, prin vorbire zilnică şi prin citit, să o înveţe bine, să nu vorbească decât româneşte, chiar când ar şti o limbă străină” . Interpretând limba ca pe nucleul identităţii naţionale, scriitorul subliniază ideea că absolut toate categoriile de vorbitori au această obligaţie: „răspândirea limbei româneşti este o datorie a tuturor, domni sau ţărani”, aceasta însemnând implicit „creşterea puterii românismului”, faptul că „azi noi suntem stăpâni, nu slugi în ţara noastră” .

Într-un alt articol, Să ne curăţim limba, Ion Agârbiceanu face o pledoarie pentru vorbirea îngrijită şi exprimarea corectă. Deja din titlu lansează apelul către cititori, fiind ferm convins că este „o datorie pentru fiecare român să vorbească o limbă curată şi frumoasă azi, când uşor se poate obişnui cu ea şi are de unde o învăţa” . Bun cunoscător al realităţii lingvistice din Basarabia, autorul sugerează eliminarea rusismelor din limba vorbită, căci rusismele sau „barbarismele” ar fi, în viziunea sa, „o povară grea şi urâtă pentru frumuseţea graiului românesc”: „oricine vede că uşor va putea spune în viitor tren în loc de zug sau poiezd, soldat în loc de cătană sau muscal, chibrit în loc de ţârnic, santinelă în loc de vardă sau postovoi” .

În concluzie, colaboratorii săptămânalului Cuvânt moldovenesc erau pe deplin conştienţi de rolul intelectualilor în promovarea limbii române şi în cultivarea simţului limbii printre vorbitori. Mesajul lor îşi menţine şi astăzi actualitatea, întrucât a ne exprima elevat şi îngrijit reprezintă o exigenţă a tuturor timpurilor.

1. On. Ghibu, Cultura românească în Basarabia, în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 44/46 din 8 noiembrie 1927, p. 1.
2. I. Babaca, Limba noastră-i limbă sfântă, în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 12 din 18 martie 1928, p. 1.
3. Ibidem, p. 1.

4. E. Alistar Romanescu, Amintiri despre Părintele poet A. Mateevici, în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 45 din 1 noiembrie 1935, p. 2.
5. C. Mâţu, Limba noastră, în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 45 din 1 noiembrie 1931, p. 3.
6. Ibidem, p. 3.
7. A se vedea în acest sens textul nostru I. Agârbiceanu şi Basarabia, în „Limba Română”, nr. 3, 1995, p. 15-25.

8. I. Agârbiceanu, Acelaşi grai, acelaşi suflet, în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 47, 1929, p.1-2.

9. I.Agârbiceanu, Răspândirea limbei româneşti e o datorie a tuturor, în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 7 din 9 februarie 1930, p. 1

10. Ibidem, p. 1.

11. I. Agârbiceanu, Să ne curăţim limba, în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 21 din 18 mai 1930, p. 1.

12  Ibidem, p. 1.

 

 

(Va urma în numărul de vineri)

Eugenia Bojoga

The following two tabs change content below.