Zinovia, supravieţuitoarea


OAMENI BUNI // „Am împlinit opt ani, căci pe zero nu-l văd”

Zinovia Popescu din satul Cornova, raionul Ungheni, nu a învăţat limba rusă, nu a fost membră a Partidului Comunist şi, atunci când aude vreun membru al acestei formaţiuni la radio sau tv, le deconectează. Nu le poate ierta moartea celor cinci fraţi, închiderea bisericilor şi copilăria grea pe care a avut-o atât ea, cât şi copiii ei. În acelaşi timp, deliciile trimise de copiii ei plecaţi peste hotare, inclusiv dulciurile, sunt pentru ea sărate.

Marina LIŢA

„M-a sunat Zinovia şi mi-a spus să-mi iau sapa şi să vin la prăşit pătlăgelele. După ce am terminat vorba la telefon, mă frământa gândul oare ce s-a întâmplat?”, spune Manea, prietena de-o viaţă a femeii. „Nu i-am amintit că azi e ziua mea de naştere, pentru că nu-mi place să-mi aducă daruri”, o completează Zinovia Popescu, în timp ce-şi cuprinde prietena apropiată.

După ce îi face loc să se aşeze pe scaun, îşi răsuflecă mânecile, ridică ochii la icoană, pe care o priveşte cu pietate şi-şi face semnul Crucii, după care se apucă să frământe de zor aluatul, pentru a coace plăcinte. Este un ritual pe care l-a moştenit de la mama sa, Ecaterina Roşca. „Mai întâi pun de cu seară botcala (drojdie de casă – n.a.) la dospit. Mă scol dimineaţă tare şi frământ”, povesteşte mătuşa Zinovia, care se opreşte pentru un moment să-şi şteargă picăturile de transpiraţie.

Cea mai mare

„Am încercat să fac şi cu drojdie de aceasta de la magazin, dar nu am putut şi doar am cheltuit făina degeaba”, spune aceasta, întristându-se. Îşi aminteşte de perioada când era doar o copilă, iar părinţii au fost nevoiţi să plece la nordul Moldovei să facă un ban. „Ionel, unul din fraţii mai mici, a murit după naştere, iar Grigore, alt frate, a murit de foame şi l-am îngropat singură. M-au ajutat nişte vecini”, spune şi se opreşte obosită, iar albastrul ochilor ei devine gri. Din cei 11 copii care s-au născut în familia Roşca, doar şase au supravieţuit foametei.

Între timp, cu dreapta obosită îşi face iarăşi semnul Crucii şi acoperă aluatul cu un ştergar. Femeia se aşază pe marginea patului pentru a-şi odihni „oasele bătrâne”, cum spune ea. Radioul, conectat la postul Naţional, anunţă ora cinci după-masă, iar prezentatorul începe să prezinte ştirile. La un moment dat, se aude vocea liderului comunist, care o face să se ridice repejor de pe pat şi să închidă sonorul. „Nu-l pot auzi nici pe el, nici pe cei care au plecat de la el din partid. Nici când îi arată la televizor nu-i privesc şi nici nu-i ascult deloc”, susţine femeia.

Soldaţii dormeau pe lejancă, noi, la podele

„În timpul războiului (cel de-al Doilea Război Mondial – n.a.) am rămas acasă numai cu mama, tata era plecat la front. Nişte soldaţi ruşi s-au aciuat la noi în casă. Noi dormeam la podea, împreună cu mama şi cu fraţii, iar ei se cocoţau beţi pe lejancă (cuptor – n.a.). La o bucată de noapte se trezeau, te rog să mă ierţi că spun aceasta, dar se duceau afară chiar acolo. Pe urmă se întorceau pe cealaltă parte şi adormeau mai departe”, oftează femeia care nu poate uita aceste lucruri. Nu le-a iertat veneticilor nici faptul că au fost închise bisericile. În timp ce toată lumea învăţa de zor limba rusă, a refuzat categoric să înţeleagă această limbă.

Vărzări cu cireşe negre

Între timp, aluatul s-a odihnit şi se apucă să întindă plăcintele pentru care este cunoscută în sat. „E bună făina, vor ieşi plăcinţele tare bune”, spune mulţumită femeia. Şi, urmând un ritual pe care l-a prins acum şapte decenii, învârteşte atât de iute pe mâinile deformate de greutăţi aluatul încât l-ar face invidios pe orice bucătar. „Mai înainte coceam un cuptor cu plăcinte şi unul cu pâine. Nepoţilor le plăceau vărzările cu cireşe. Le coceam pe frunză de curechi, erau toţi mititei şi, când luau câte o vărzare în mână, nu se vedeau după ea. Dacă cireşele erau negre, erau şi ei negri din cap până-n picioare”, zâmbeşte neneaca (bunica – n.a.) cu opt nepoţi. „Vin tot mai rar, unii sunt la Bucureşti, alţii la Iaşi sau la Chişinău”, spune femeia, iar vocea începe să-i tremure.

Patru copii a avut şi a rămas cu trei. La 30 de ani a murit mezina familiei, Nadia. Nu se aşteptase nimeni. Viaţa i-a trimis departe de casă pe alţi doi copii. „O fată şi un băiat sunt în Italia. Cel mai mic băiat a rămas lângă mine. Îmi trimit pachete cu bunătăţi de acolo, dar nu le pot mânca, pentru că sunt sărate, chiar şi cele dulci”, spune femeia.

Dulciurile cu gust sărat

Am înţeles mai greu cum pot fi sărate dulciurile. Nu am realizat că femeia aceasta, care a împlinit sâmbăta trecută 80 de ani, simte mereu gustul lacrimilor vărsate de copiii ei pe tărâm străin, dorul de casă şi singurătatea lor. Lacrimile din colţul ochilor îi brăzdează obrazul, iar privirea iarăşi i se îndreaptă spre icoană. Buzele îi murmură o rugăciune scurtă, iar apoi se întoarce la treburile ei. „Am împlinit opt ani, căci pe zero nu-l văd”, glumeşte aceasta când o întreb cum se simte la 80 de ani. Ia farfuria cu plăcinte şi, cu paşi repezi, iese afară să le pună pe masă, îndemnându-l pe băiatul ei cel mic să scoată un pahar de vin din chihniţă.

The following two tabs change content below.
Marina Liţa

Marina Liţa

Marina Liţa

Ultimele articole de Marina Liţa (vezi toate)