Zeul toleranţei şi apostazia

Revista „Război întru cuvânt” atrage demult atenţia asupra unei cărţi apărute în 2009 la editura „Christiana” din Bucureşti, cu un cuvânt-înainte de Costion Nicolescu: „Zeul toleranţei şi descreştinarea creştinismului: o perspectivă ortodoxă”, monografie scrisă de un călugăr care doreşte să-şi păstreze anonimatul. E o carte despre pericolul apostaziei generalizate care va duce în mod previzibil la descreştinare, sub dictatura codului noahid impus ca nouă religie a umanităţii de „corectitudinea politică”.

Autorul demonstrează că cele şapte legi ale lui Noe şi chiar Decalogul nu sunt mântuitoare fără Hristos. Totuşi codul noahid precreştin tinde să devină un fel de lege internaţională în zilele lui Antihrist. Pentru a supravieţui, creştinii trebuie să înţeleagă ce este apostazia şi cum se va manifesta ea în vremurile de pe urmă. Sunt cunoscute metodele şi instrumentele de tortură, utilizate pentru a-i aduce pe creştini la apostazie, adică la lepădarea de credinţă. Dar li se cerea mai întâi să se lepede public doar cu gura. Mulţi au căzut neştiind să poarte războiul întru cuvânt.

Creştinii trebuie să fie stăpâni pe înţelesul cuvintelor

Ca şi Serafim Rose, autorul constată că „totalitarismul comunist a fost înaintemergătorul dictaturii corectitudinii politice”, adică al strategiei de „transformare lingvistică globală” („nouvorba” lui Orwell este prezentă aici în „noua toleranţă”). Acum, în timpuri de aparentă libertate religioasă, o serie de noţiuni sunt demonizate prin atribuirea de sensuri noi sau conotaţii infiltrate în limbajul tolerantismului anticreştin. Se jonglează cu diferite abrevieri si termini tehnici pentru a masca acceptarea şi popularizarea unor păcate sau ostracizarea unei religii: „LGBT” (lesbiene, gay, bisexuali, transsexuali) sunt doar „non-conformişti sexuali”, în timp ce „idolatri” sunt consideraţi creştinii. „Noua toleranţă” de sorginte masonică este deci o falsă toleranţă, care nu exclude, ba chiar include, intoleranţa faţă de creştini şi Biserica lor. La o primă etapă – mascată în moliciunile eufemistice ale limbajului de lemn politic corect, apoi formulată ferm în legi şi constituţii, finisând prin formarea unei alte mentalităţi în locul celei în care se impregnaseră principiile creştine de viaţă.

Autorul arată cum catehismul tolerantiştilor şi practica intoleranţei lor au evoluat de la Voltaire încoace, exemplificând cu informaţii despre francmasonerie, ONU, UNESCO, CEB, fundaţii, muzee şi chiar biserici ale toleranţei; despre acţiuni, simboluri şi cărţi ce beneficiază de o enormă publicitate.

Dogma adevărului multiplu în locul dogmei Întrupării

„Noua toleranţă” încearcă să deprogrameze dorinţa de certitudine a omului, să înlocuiască Adevărul creştin, care este însuşi Dumnezeu, cu filozofia îndoielii de tip „fiecare are adevărul lui”. Acest curent de gândire îşi are originea în Şcoala de la Frankfurt, care a lansat la începutul secolului XX teoria că adevărul nu este manifest şi accesibil omului. S-a instaurat în mentalităţi că trebuie să tolerăm toate opiniile şi religiile, ca să nu fim învinuiţi de lipsă de toleranţă şi respect pentru pluralitate. Consecinţele sunt vizibile: la noi au devenit un tic verbal expresii ca „asta-i doar părerea dvs.”,„toată lumea are dreptate”, dar şi „într-un conflict amândouă părţile sunt vinovate”. Dogma adevărului multiplu relativizează totul, amestecă adevărul cu minciuna, binele cu răul, iadul cu raiul, dreapta credinţă cu erezia. În lipsa criteriilor pentru aflarea adevărului, lumea a devenit un fel de casă de toleranţă a tuturor părerilor.

Ce nu este tolerat în minunata lume nouă? Autorul citează articole despre „dogmă” şi „dogmatism” din Dicţionarul de psihiatrie 1987–1992, care compară gândirea bazată pe dogme cu delirul: „Atitudinile care însoţesc dogmatismul, delirant sau nu, sunt fanatismul şi intoleranţa”. Atitudinea dogmatică mai este calificată drept „extremism”. Aceste asocieri fiind băgate în capul oamenilor, dictatura politic corectă nu are de dat decât ultima lovitură creştinilor autentici, care „nu concep credinţa lor ca pe o părere sau opinie între altele, ci ca pe un adevăr revelat”. Cei care caută să apere acest unic adevăr de atacurile relativismului ateu şi sărbătoresc Întruparea, adică Naşterea Domnului, pot fi declaraţi oricând idolatri şi adepţi ai unei dogme intolerante şi fanatice. În scurt timp – remarcă autorul – creştinul va avea nevoie de un protector permanent, specialist în drepturile omului.

Războiul numelui: creştinism fără Hristos

Oricine poate verifica justeţea unor observaţii ale autorului legate de „războiul numelui” cercetând istoria sărbătorii Naşterea Domnului. Tolerantiştii, ca şi diavolul de altfel, nu tolerează şi evită numele lui Hristos, Mesia care a venit în lume  „ca să dea mărturie pentru Adevăr”.

Europa, „virusată de mentalitatea fals tolerantă”, evită să-şi recunoască vechiul nume de Respublica Christiana. Creştinii  constată că Naşterea Domnului este înlocuită cu aşteptarea lui Moş Crăciun. Autorul observă cum şi Christmas Story a fost prescurtată recent în SUA prin eliminarea numelui lui Hristos, adică prin înlocuirea cu „X-mas Story”, într-un serial de desene animate. Tăierea unei părţi din cuvânt sau plasarea unui asterisc după prima literă se numeşte la adepţii politicii corecte „nulificarea idolului” (ex. J*upiter, J*esus, M*itra).

Revista „Război întru cuvânt” publică un scurt istoric al lui Moş Crăciun (de K.G. Papadimitrakopoulos). Imaginea actuală a moşului cu naşul roşu (primul desenator – Thomas Nast, 1863) a fost promovată la nivel mondial în a doua jumătate a secolului XX.

Nina Negru