Zeflemistul de la primărie:)

Interviu cu epigramistul Gheorghe Bâlici

Gheorghe Bâlici s-a născut în satul Hiliuţi, raionul Râşcani, la 3 februarie 1963. Este cel de-al treilea copil al unei familii de ţărani. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1993), membru al Uniunii Epigramiştilor din România (2001) şi membru de onoare al aceleiaşi uniuni (2007). Colaborator al JURNALULUI de ani buni, Gheorghe Bâlici a împlinit 50 de ani. Cu acest prilej, redacţia îi urează, cu întârziere:), la mulţi ani!

– Stimate domnule Bâlici, cum aţi început a scrie epigrame şi de ce aţi ales anume această specie a poeziei?

Am publicat prima epigramă când eram elev în clasa IX-a. De altfel, aceasta este inclusă în cărţile mele mai recente, chiar şi în „Antologia epigramei româneşti”. Am eu ceva cu epigrama încă din copilărie. În familia mea, tot timpul s-a pus preţ pe umor, în plus, satul meu are o relaţie specială cu gluma şi ironia. Dacă mergi la o petrecere şi nu ai simţul umorului, rişti să fii luat peste picior încontinuu. Nu am scăpat nici eu de zeflemea, pentru că atunci când am publicat epigrama despre care vă vorbesc – „Măgarul în oglinda apei” („Privindu-se cu încruntare, / Măgarul zise ofensat: / Cine-o mai fi şi boul care / Priveşte-n sus aşa holbat?”), un coleg care a citit-o mi-a şi spus că scrie chiar sub ea: Gheorghe Bâlici:)…

 – Se ştie că scrisul literar din Basarabia se integrează anevoios în literatura românească. Are epigrama basarabeană acelaşi patetism caracteristic majorităţii scrierilor dintre Prut şi Nistru?

Aş vrea să spun că noi, epigramiştii din Basarabia, dar nu chiar toţi:), Efim Tarlapan, Ion Diviza şi subsemnatul, ne-am integrat pe deplin în epigrama românească. Aproape de fiecare dată când mergem la festivaluri în dreapta Prutului suntem premiaţi.

În „O mie şi una de epigrame”, o carte a mea apărută recent, epigramista Elis Râpeanu menţionează că a trecut timpul când confraţii din stânga Prutului luau de multe ori distincţii la concursurile de epigramă din ţară pentru a fi încurajaţi. Acum aceştia i-au egalat pe cei cu experienţă îndelungată în domeniu, ba mai mult, pe unii i-au întrecut. Trebuie să vă spun că epigrama ca specie a poeziei lirice a dispărut în alte ţări, ea se menţine doar în România şi Republica Moldova.

– Dacă aţi face un top al epigramiştilor din Republica Moldova, cum vi l-aţi imagina?

Fiind epigramist, nu-mi pot permite luxul de a face acest top. Cred că îl fac cititorii, mai ales cei de la JURNAL de Chişinău unde susţin această rubrică de ani buni. Îl pot face ascultătorii postului de radio „Noroc” şi cei care deschid cărţile mele, ale lui Tarlapan, ale lui Diviza şi, evident, ale lui Petru Cărare… Aş putea relata aici o situaţie comică. În timpul în care ne pregăteam de Festivalul Naţional de Epigramă, „Donici, cuib de-nţelepciune”, ajuns în 2012 la a opta ediţie şi al cărui director sunt eu (prima ediţie a organizat-o Efim Tarlapan), Ion Diviza, ca preşedinte al Asociaţiei epigramiştilor din RM, care îşi face griji pentru viitorul epigramei de aici, mi-a zis: „Ar trebui să avem grijă să vină din urma noastră şi epigramişti mai tineri. Tu Bâlici, împlineşti mâine-poimâine 50 de ani, cunoşti pe cineva din urma ta? „Bineînţeles că cunosc: …Diviza, Tarlapan:)”

– Ce fel de epigrame se scriau în perioada sovietică?

În perioada sovietică se scriau epigrame despre paznici, hoţi (nu din cei mari), beţivi, fustangii şi soacre:)… Acum, slava Domnului, avem dreptul să scriem despre orice şi despre oricine, chiar şi despre demnitari. Dar e totuna, deoarece pe ei nu-i deranjează, pentru că nu citesc…

– Apropo, o curiozitate a colegelor mele de redacţie. O bună parte din epigramele dvs. sunt dedicate femeilor, soacrelor. De unde ştiţi atâtea lucruri despre femei?

Am studiat psihologia femeii tot timpul. E foarte interesant să înţelegi această fiinţă adorabilă, uneori imprevizibilă, cu un fel aparte de a gândi, de a simţi. Înţeleg femeia pentru că am iubit-o şi am adorat-o permanent, chiar am un madrigal despre ea: „Nu are porţi, nici ziduri ferecate / Sub cer aromitor, curgând spre rai,/ Dar este totuşi unica cetate/ Pe care-o cucereşti şi… te predai”.

– Dvs. sunteţi unul dintre puţinii scriitori care mai au o meserie pe lângă faptul că scriu. Cum se regăseşte epigramistul Bâlici în activitatea de la primărie?

Bine că nu m-ai întrebat ce fac cu atâţia bani… Lucrez la Primăria mun. Chişinău de vreo 17 ani. Nu pot spune că sunt mulţumit sută la sută de activitatea mea din cadrul primăriei. Şi cred că n-o să mă obişnuiesc niciodată cu uniforma cazonă de funcţionar. Sufletul meu protestează permanent şi cred că n-o să ajung niciodată la modelul funcţionarului public de a sta de la oră până la oră, de a-ţi acorda importanţa pe care uneori nu o meriţi şi pe care nu o ai. Când am venit la primărie, cineva o fi crezut că ochesc funcţia cuiva. Ca după aceea să aud: „Nuu, acesta nu-i om serios. Nu pricepe lucrul ca noi. El scrie poezii, epigrame… Nişte hohme…” [din rusă хохма – (fam.) banc, glumă].

Interviu realizat de Ilie Gulca