„Vrem reîntregirea Patriei!”

Alocuţiunea rostită de Mircea DRUC, deputat în parlamentul de la Chişinău, din partea Frontului Popular din Moldova, la 28 noiembrie 1991 în sala Parlamentului României din Dealul Mitropoliei în cadrul şedinţei festive, cu participarea deputaţilor şi senatorilor, consacrată aniversării a 73-a de la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Onorată asistenţă,

Stimaţi colegi,

Comemorăm, oarecum liberi, ziua de 1 decembrie! Dar …

Nu cred că de dragul retrospectivei. Comemorăm pentru a transforma trecutul în prezent. Şi prezentul în viitor. Trecutul nostru, şi tragic, şi glorios, nu e decât o cale istorică spre ziua de astăzi. Iar prezentul nu e altceva decât un scurt popas în drumul nostru spre un viitor necunoscut.

Nu cred că am putea admite la infinit ca o parte a naţiunii române să constate cu amărăciune, zicând: „Căci vai de cine-şi pierde ţara/ Ca să şi-o ceară de la voi …”.  Aşa cum o făcea marele poet al tuturor românilor înstrăinaţi, ardeleanul Octavian Goga, înainte de Marea Unire din 1918.

Nu cred că un român fără de ţară, „purtând blesteme în cerul gurii drept moştenire din părinţi”, ar putea fi oarecum fericit, tot aşteptând o viaţă de om, ca abia la 50 de ani să-i fie permis să treacă Prutul ca să ajungă să-şi vadă capitala ţării.

Nu cred că vorbele mele v-ar face să bănuiţi că aveţi în faţă un „populist”. Melodramatic şi puţin cam exaltat. Nu, nicidecum! Cu toate că vă întreb retoric: – De ce Mircea Druc, feciorul lui Gheorghe şi Ileana, ţărani români dintr-un judeţ din nordul Basarabiei, fiind ales deputat, de către alegători români, într-o circumscripţie pe pământ românesc, nu poate lua cuvântul în Parlamentul României, decât aşa, ocazional? Ca acum, la o aniversare, într-o şedinţă festivă.

Nu cred că cineva, fie de la Chişinău, fie de la Bucureşti sau din altă parte ar reuşi să mă convingă că n-ar fi fost cazul să vorbesc aici, acum şi anume aşa. În acest context, unicul reproş, pe care îl admit la adresa mea, e: anticiparea. Da, recunosc: eu cuget şi acţionez ca şi cum reunirea s-ar fi produs deja. Şi mă gândesc la ceea ce avem de făcut mai departe, într-o ţară reîntregită.

Cred însă că adevărul şi libertatea, fără de care ar fi imposibil să ieşim din criză, nu ne pot fi servite pe tavă de cineva din afară. Nici obţinute sub formă de credite nu pot fi. Căci nu există o bancă mondială ce ar da cu împrumut libertate şi adevăr celor captivi. Celor rătăciţi sau induşi în eroare. Adevărul se cere trăit. Iar libertatea cucerită prin luptă. Şi menţinută – cu preţul unei vigilenţe eterne.

Am cedat destul, noi, românii! Explicaţiile şi justificările nu au acum nici un rost. Nu merită prea mare atenţie nici insinuările unor străini ce vor să ne ţină în captivitate, la propriu şi la figurat. Nici frica patologică din oasele românilor nu o putem scoate rapid.

Noi, românii credincioşi, spunem: „Vrem reîntregirea patriei!”. Străinii şi românii timorați vehiculează: „Moscova n-o să ne dea gaz şi petrol”. „Occidentul preferă acest statu-quo”. „La Kiev nici nu vor să audă”. Mai e și Budapesta unde se inventează mereu nişte simetrii. Iar la Chişinău – tactica paşilor mărunţi: unul înainte, doi înapoi. Și, vorba Leonidei Lari, unii se vor „domnitori peste o stână şi trei judeţe”. La Bucureşti elitele mai stau la cumpănă: ce câştigă cu ideea naţională fiecare partid sau lider politic în parte? Toate acestea sunt premise false. Uşor de combătut: cu argumente de ordin istoric, economic şi geopolitic. Cu silogisme, statistici și fapte. Şi le vom combate mereu. Ori de câte ori vom avea ocazia.

Acum vă amintesc doar că avem un singur obiectiv strategic: „Reunirea”.

Iată liantul care ne lipseşte. Pornim pe calea reîntregirii patriei. Vom face să dispară o bună parte din actualele animozităţi, care ne macină pe noi, românii de pretutindeni. Vom crea premisele concilierii. Vom mai tempera egocentrismul şi politicianismul din noi.

„Reunirea!”. Altfel, între Ucraina şi România, va apărea o nouă Irlandă de Nord. Un nou Liban. Un nou Cipru. Nu putem admite libanizarea teritoriilor strămoşeşti, răpite odinioară. Vor avea de pierdut nu numai românii. Nu numai Europa de Est. Ci şi occidentalii, atât de nereceptivi la problemele României nedreptăţite.

De aceea consider necesar şi de urgenţă:

1. Astăzi, mâine parlamentul şi guvernul României să ia poziţie faţă de referendumul din Ucraina. Recunoaşterea Statului Ucrainean în devenire e posibilă numai după soluţionarea problemelor legate de consecinţele pactului Molotov-Ribbentrop, adică după retrocedarea teritoriilor româneşti anexate de către imperiul sovietic.

2. Parlamentul României până la finele acestui an să adopte o lege vizând cetăţenia românilor din fostele colonii sovietice, dând curs astfel apelului celor zece organizaţii care formează Alianţa Naţională „16 decembrie”, apel susţinut şi de grupul parlamentar al Frontului Popular din  R. Moldova.

Iată de ce, vin cu rugămintea către toţi românii:

– Să răbdăm măcar şase luni fără acte de violenţă şi exhibiţionism;

– Să se facă alegerile necesare respectând legile şi regula, democraţia şi bunul-simţ;

– Să spunem clar, cu fermitate: „Vrem reîntregirea ţării!”.

Ştiu, cineva îmi reproşează chiar în clipa aceasta:  „ – Suntem un popor dezamăgit, domnule Druc! Ne-am epuizat. Nu mai putem lupta. Am sacrificat destul!”.

Nu! Nu e adevărat! Niciodată, dar niciodată, timpul nu a fost mai favorabil pentru România ca în prezent. Şi mai avem de dat o luptă. Ultima. Şi decisivă. Va fi mai curând o încercare. Un test, la scară naţională. Ca un proces de selecţie naturală. Produsul acestei selecţii vom fi chiar noi, generaţiile de români în viaţă. Şi ne vom împărţi treptat în două seminţii: una, de români care se vor lamenta mereu, cedând în faţa răului… Ca şi ciobanul moldovean din balada „Mioriţa”. Pe aceştia îi vom numi români mioritici şi vom încerca să-i recuperăm. Cea de a doua seminţie va fi a românilor încrezători în viitorul naţiunii şi în Dumnezeu. Aceştia nu vor ceda niciodată. Nici chiar în faţa îngerului ceresc, care ar putea veni să-i anunţe că nu mai este loc şi pentru ei în paradis. Aceşti români vor protesta, cerându-şi dreptul, căci urmează calea adevărului.

Numai reuniţi vom reuşi. Pentru început, o altă ieşire din impas nu există. Şi nimeni nu ne poate garanta că vom supravieţui în cea de a treia conflagraţie mondială. De data aceasta o conflagraţie economică şi ecologică, care ne va cuprinde în curând.

„Reunirea”. Altă soluţie nu există. Medicii şi psihologii cunosc anumite cazuri când oameni schilodiţi se plâng, după mulţi ani, că-i doare cumplit mâna sau piciorul amputat. Psihoterapia decurge anevoios şi suferinţa nu se mai termină. Exact aşa se va întâmpla şi cu naţiunea română dacă va abandona idealul unirii. „Sindromul amputării” nu va dispărea niciodată.

Eu cred: Reîntregirea patriei se va face, fiindcă aşa vrea Dumnezeu. Sunt deja semne că toate neamurile se cam adună, căutându-şi rădăcinile. Instinctul autoconservării ne sugerează tuturor că cea de a doua venire trebuie să ne găsească pe fiecare la vatra strămoşească. Iată de ce, tot mai mulţi dintre acei care ne-au despărţit pe noi, românii, se vor retrage cu încetul, lăsându-ne să fim din nou împreună. În casa noastră, în credinţa noastră, pe pământul nostru hărăzit de Dumnezeu.

Cred că e timpul să se deprindă o lume toată cu ideea că în curând se vor prezenta în parlamentul Ţării toţi deputaţii, din toate teritoriile strămoşeşti aflate deocamdată sub ocupaţie străină.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Bucureşti, noiembrie 1991   

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău