Votul european

KP5A2624

Foto: La Chișinău a fost dezvelit bustul mareșalului polonez Josef Pilsudski Foto: presedinte.md

Lumea s-a obişnuit a zice că deosebirea dintre realitate şi artă e că prima ar fi „obiectivă”, iar arta, dimpotrivă, ar fi reflecţia „subiectivităţii artistice”. Un fel de imagine deformată (de viziunea artistului) a celeilalte. Fals! Nimic mai obiectiv şi mai imuabil, mai statornic decât realităţile artistice. Umberto Eco, scriitorul şi semioticianul, demonstra contrariul în baza unor exemple la îndemână.

Oricând se poate întâmpla să se găsească nişte date care să confirme că nişte lucruri să se fi întâmplat altfel decât ne spuneau manualele. Şi atunci toată istoria devine, cel puţin, în detalii, altfel. În schimb, orice s-ar schimba în istoria umanităţii, Anna Karenina, eroina lui Tolstoi, îşi va sfârşi zilele aruncându-se sub tren. Realitatea literară este foarte constantă, foarte fidelă sieşi. Acolo, invariabil, Don Quijote se va lupta cu morile de vânt, Troia va fi devastată, iar Dandanache va câştiga alegerile.

Obiectiv şi subiectiv

Pe când „realitatea obiectivă” are tot atâtea feţe (subiective până la contrarii absolute), câţi privitori ai ei. Niciun om nu seamănă cu… sine însuşi, văzut de oameni diferiţi, iar fiecare eveniment are tot atâtea ipostaze subiective de existenţă, câţi istorici şi comentatori îl descriu. Acum câţiva ani s-a destrămat un imperiu, o închisoare a naţiunilor care locuiau în ea (fără excepţie, toate popoarele ei se îngrădeau de lume cu o cortină de fier). Acum, actualul împărat al zdrenţelor imperiului vrea să întoarcă roata istoriei. Îi mobilizează pe toţi, vorbindu-le de duşmanii care atacă din toate părţile. În bună tradiţie imperială, el se apără cucerind teritorii străine.

Există lume care condamnă agresiunea şi toate faptele urâte ale necinstitului ţar. Pentru că, uitasem să vă spun, el îşi lărgeşte imperiul urmărind şi un scop foarte personal şi meschin: îmbogăţirea. Şi toţi cei care nu susţin cursul său personal de îmbogăţire sunt numiţi duşmani ai poporului şi coloana a cincea care, chipurile, atacă valorile tradiţionale ale patriei.
Faptele sunt astea, numai că unii văd în acest împărat un salvator al naţiunii, alţii pe duşmanul ţării şi al omenirii, iar cineva înţelege că avem de a face cu o formă paranoică de satisfacere a unui orgoliu, sau o formă patologică de îmbogăţire. Cum putem să numim această realitate „obiectivă” a unei Rusii foarte concrete, când e cu atâtea feţe?

Campania electorală: un studiu de caz

Campaniile electorale sunt imaginea perfectă a tezelor de mai sus. Spre deosebire de literatură, aici totul e fluid şi imperceptibil, totul pluteşte în negurile probabilităţii incerte. Pentru unii, alegerile sunt basmul despre confruntarea voinicului european cu balaurul asiatic (şi aici nu pot exista interpretări: oricine are dubii în privinţa voinicului este agentul secret al duşmanului, este coloana a cincea a hoardelor orientale). Pentru alţii, avem de a face cu o elementară bătălie pentru redistribuirea influenţei între grupările criminale. În fine, cineva crede că e ceva mediu, sau, mai curând, e şi una şi alta. Şi scopul lui, ca alegător, este să selecteze fie răul cel mai mic, fie banditul care are viziuni mai apropiate cumva de ale lui. Sau, în fine, să nu spere prea multe, dar să calculeze de unde i-ar pica şi lui ceva.
Nimic rău în niciuna dintre aceste soluţii-opţiuni. Important e ca omul să vrea să meargă la vot, să vrea să facă acest lucru conştient, să voteze aşa cum îi spune mintea (nu inima), să găsească raţiunile sale de a vota un anume partid sau persoană. Este absolut incorect să-i sucim mâinile, fie şi din raţiuni patriotice. Putem să-i sucim minţile, dar cu asta toată lumea s-a obişnuit: sucirea minţilor este chiar scopul campaniilor electorale.

Ergo: nu există „realitate obiectivă” prin definiţie. Lumea e doar o însumare a opiniilor despre ea. Şi e treaba omului în care dintre poveştile auzite să creadă. Poate să creadă în cea despre nişte timurovişti dezinteresaţi, care umblă cu pomeni generoase pe la casele oamenilor. Indiferent dacă sunt îmbrăcaţi în tricouri roşii, în scurte albastre ori poartă chipiuri verzi. Dar poţi să crezi şi în povestea inversă, a unor căpcăuni ce stau în spatele acestor jocuri de marionete, mobilizând sentimentele caritabile în scopuri ticăloase. La urma urmei, şi basmul cu eroul civilizator european poate să satisfacă nevoia de poveste luminoasă a cuiva. Şi nu e nimic condamnabil în asta. În cele din urmă, e dreptul omului. Omul are nevoie nu numai de dreptul la informare, ci şi de dreptul de a-şi alege povestea în care să creadă.
Chiar de nu se ştie dacă alegerile le va câştiga patriotul demagog Nae Caţavencu, patriotul raţional-pragmatic Farfuridi sau un bâlbâit de Agamemnon Dandanache care îi manipulează din umbră pe toţi.

Citirea semnelor

Semnele trebuie citite zilnic şi cineva se îngrijeşte să ni le furnizeze. Vizita proeuropenilor preşedinţi polonez şi ucrainean e un semn: vecinii susţin parcursul european al moldovenilor. Adevărat, şi aici excesul de zel strică. Am citit pe surse aparent neutre despre întâlnirea preşedinţilor de ţări europene: a) cu un preşedinte de partid politic, apoi b) l-am văzut într-o poză cu prim-ministrul şi abia într-un târziu, pe un portal „opozant”, am citit (şi am văzut poza) că ei c)s-au întâlnit şi cu omologul lor moldovean, preşedintele ţării. Cine are chef să susţină un parcurs european colorat partinic atât de mult, încât ascensiunea europeană este doar unul din scopurile care servesc ascensiunii partidului?

Modele imediate

În „opţiunea europeană” avem şi două modele imediate: cel românesc şi cel ucrainean. Aceste modele sugerează că trebuie să alegem persoane şi partide ne-legate cu structurile oligarhic-mafiotice. Că e necesară înnoirea spectrului politic compromis. Că este inevitabilă penalizarea unui sistem infect şi că este necesară susţinerea categorică a parcursului european, indiferent dacă aduce avantaje imediate partidului şi liderului concret.

Dincolo de campaniile electorale directe, „modelul românesc” (un fel de europenizare aplicată) presupune o purificare a societăţii de elementele criminale. O demafiotizare a spaţiului public. Exemplul Iohannis înseamnă refuzul serviciilor unor structuri mafiotice, înseamnă eliminarea şpăgii din sistemul administrativ, onestitatea faţă de cei care l-au ales. Un exemplu bun pentru un viitor primar de oraş, care – dacă va putea să fie ca Iohannis (cel puţin, să elimine şpaga din sistemul administrării treburilor urbei) – peste n ani ar putea deveni credibil şi ca preşedinte de ţară sau de partid.

Îmi pare rău, dar deocamdată, nu prea avem din ăştia. Dezamăgiţi de un sistem infect, şi ucrainenii au schimbat spectrul politic, mizând pe politicienii credibili şi penalizându-i nu numai pe cei compromişi, ci şi pe cei suspecţi.

Pericolul rusesc. Dodon şi Usatîi

O mare alarmă o provoacă ascensiunea lui Dodon şi a lui Usatîi. Cum poate fi contracarată ascensiunea lor? Cum pot fi combătuţi sau demascaţi? Recunosc, nu cred că potenţialii lor alegători citesc JURNAL de Chişinău şi de aceea am o mică senzaţie de revoltă gratuită şi de batere a apei în piuă. Dar… Un „capăt de acuzare” este că îi susţine Moscova. Numai că lumea poate să nu înţeleagă ce e rău în asta. Şi de vină nu sunt doar televiziunile ruseşti, prezente masiv pe spaţiul nostru mediatic şi care nu primesc nicio ripostă pe canalele publice. De vină este şi guvernarea, care tratează vecinul din est ca pe un prieten şi partener strategic.
S-a revoltat cineva din actuala guvernare pe discursul imperial al preşedintelui rus? Au fost câteva discursuri care ne ameninţau direct (ba ne mai ameninţă şi azi). S-a nedumerit cumva, oficial, Guvernul sau MAE că speakerul rus Narîşkin apare în clipurile electorale ale lui Dodon, cu un mesaj de susţinere a aceste formaţiuni în electorală, iar Putin îi primeşte pe Dodon şi Greceanîi în audienţă, ambele cazuri fiind o imixtiune în relaţiile politice din interiorul Republicii Moldova? Nu le-a fost afectat cel puţin orgoliul guvernanţilor noştri că Putin îi ignoră, dar le acordă audienţă unor terorişti politici?

Înţelege oare din toate acestea alegătorul, alias cetăţeanul de rând, care este atitudinea actualei guvernări faţă de Rusia? Şi cum să priceapă ceva, dacă partidele de la guvernare ne asigură că Rusia şi Putin sunt parteneri de nădejde, iar politologii şi jurnaliştii afiliaţi puterii scriu că orientarea estică e catastrofală?

Eu nu zic că trebuie să te răsteşti la monstrul din est: ar fi nu numai neproductiv, ci şi contraproductiv. Dar o atitudine limpede nu strică. Una spusă corect, diplomatic (avem un prim-ministru diplomat, nu?), dar ferm, calm şi cu demnitate. În acest sens, nu e deloc inutilă şi o atitudine clară a Ministerului de Externe privind situaţia noastră geopolitică, privind evenimentele care se produc în jurul nostru. Or, nu se poate ca miniştrii american, rus, român, polonez, comisarul european, dar chiar şi „ministrul” transnistrean să fie foarte activi şi expliciţi în ceea ce ne priveşte direct, iar poziţia noastră să nu ne fie cunoscută… nici nouă.
Uneori îmi vine să cred că marea diversiune a Rusiei împotriva noastră a fost să ne impună cumva subtil o guvernare şantajabilă ori de-a dreptul compromisă, ca să ne blocheze orice tentativă de a ne smulge de sub teroarea ei… Dar asta ar însemna să construiesc o (nouă?) teorie conspiraţionistă.

***
Integrarea europeană porneşte (şi aici mă gândesc la Klaus Iohannis) de la chiar integritatea persoanei… care te conduce în Europa. Şi de la înţelegerea (şi acceptarea, în consecinţă) a valorilor europene şi a principiilor pe care se construiesc relaţiile în stat şi între state. În rest, fiecare are nu numai obligaţia, nu numai datoria, ci şi libertatea de a alege. Conştient că îşi alege viitorul.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)