„Voronin este irecuperabil, ca şi Bătrânul din piesa mea”

INTERVIU // Constantin Cheianu: „Cândva eram criticat doar de oponenţi, acum şi de colegi”

– Dragă Constantin Cheianu, spectacolul „Cu bunelul ce facem?” al Teatrului „Satiricus”, după piesa ta omonimă, a fost unul dintre cele mai apreciate şi premiate la ediţia din 2011 a Galei Premiilor UNITEM. Ai timp să te duci din când în când la teatru să-l revezi? Ce te surprinde în reacţia publicului?

Aveam temeri că, fiind legat de un interval istoric concret, cel cuprins între 7 aprilie şi 29 iulie 2009, spectacolul ar putea să nu mai intereseze. În plus, montarea a fost plasată pe internet în preajma alegerilor de la 28 noiembrie. În ciuda acestui fapt, sălile sunt în continuare arhipline. În afară de cele două-trei reprezentaţii programate pe lună, spectacolul mai este jucat de vreo patru-cinci ori „la comandă”.

 

– Cât de acut e astăzi conflictul între bătrâni (nostalgici ai perioadei sovietice) şi tineri?

 

Am scris piesa pornind de la o situaţie reală şi personaje reale. Prototipul bătrânului de la care am plecat este astăzi la fel de intransigent şi de încrâncenat ca înainte de 7 aprilie. Nepoţii lui s-au resemnat să-l mai convingă de ceva, omul nu cedează un milimetru.

Pe de altă parte, în piesă, am încercat nu doar să-l acuz, ci să-l şi înţeleg pe bătrân. Faptul că majoritatea populaţiei din Moldova trăieşte astăzi mai prost decât în comunism e o realitate şi nostalgia acestor bătrâni are un suport real, nu e vorba doar de o rătăcire.

– Odată cu plecarea pensionarului Voronin din fotoliul de preşedinte al Republicii Moldova, s-a diminuat frica de comunism? Pe tine Voronin te băga în sperieţi când era la putere? Acum nu te temi deloc de el?

 

M-a băgat în sperieţi după cele întâmplate pe 7 aprilie, când a declanşat acele sălbăticii împotriva tinerilor. Cred că omul acesta este irecuperabil, ca şi Bătrânul din piesa mea. Acum îmi convine să-l văd acolo unde stă, în banca opoziţiei, de unde să-şi vocifereze cât pofteşte nemulţumirile.

– Ce crezi că se va produce la alegerile locale din iunie 2011? Va birui tinereţea?

 

Ai văzut că nici la 29 iulie 2009 şi nici la 28 noiembrie 2010 nu am izbutit să scăpăm cu totul de „bătrâneţe”. Între timp, s-au mai acumulat nişte dezamăgiri faţă de democraţi. La 5 iunie, pe ţară mă tem că vom avea acelaşi rezultat indecis, adică nici victorie, nici înfrângere. Cât despre capitală, cred că Dorin Chirtoacă are şanse mari, depinde ce campanie va face şi cât de bine îşi va mobiliza alegătorii.

 

– Cât de deschisă spre cultură este echipa relativ tânără de la conducerea R. Moldova?

Cred că, teoretic, această conducere este mai deschisă spre cultură decât predecesoarele ei. Problema nu sunt atât ei, cât noi, oamenii de cultură. Mă tem că noi nu suntem pregătiţi pentru un dialog ferm şi inteligent cu puterea. Astăzi, ca şi acum 10-15 ani, oamenii de cultură ştiu doar să se plângă, să fie patetici ori să cerşească ca nişte milogi.

Noi ne-am pus mereu speranţa într-un ministru al Culturii care ar putea să apere cultura, să sprijine artiştii. Toţi miniştrii Culturii încep prin a fi reprezentanţi ai oamenilor de cultură şi sfârşesc devenind membri docili ai guvernului. Atâta timp cât nu se va mobiliza întreaga comunitate de oameni de cultură pentru nişte schimbări, lucrurile vor rămâne acolo unde sunt.

 

– În proiectele tale literare încerci să ghiceşti ce vrea publicul sau scrii doar în funcţie de suferinţele, obsesiile, descoperirile personale?

 

Atunci când compui un vers, o frază, o scenă, porneşti de la „obsesiile, descoperirile personale” şi sfârşeşti prin a le proiecta în conştiinţa publicului. Asta se întâmplă fără voia artistului, el are această „deformare fizică”: una din urechi îi este îndreptată în interior, alta în afară. Iar piesa de teatru se scrie nu pentru a fi citită în intimitate, ci pentru a fi rostită în faţa unui public. Cum poţi ignora această realitate?

 

– Romanul „Sex&perestroika” rămâne în topul celor mai citite cărţi. O să mai scrii despre perestroika sau e un subiect epuizat?

 

Dacă înainte de „Sex & Perestroika” m-ar fi întrebat cineva „O să scrii „Sex & Perestroika”, i-aş fi spus „Bineînţeles, nu”. Când am început să scriu, nu eram deloc convins că va ieşi o carte, mi se părea că sunt doar nişte exerciţii. Iată de ce nu am habar ce să-ţi răspund la întrebarea cu perestroika.

 

– Despre sex ai mai avea multe de scris? Poate încă un roman?

 

Ar fi oribil, cred, să scriu „un roman despre sex”.

 

– Felicitări pentru încă o victorie a ta – Premiul pentru cea mai bună piesă, acordat la Gala Premiilor UNITEM 2011. Piesa aceasta a fost deja editată şi, în curând, va ajunge pe scenă. Despre ce este acest text dramatic?

 

Am găsit în internet anunţul unei edituri britanice, care aduna piese din diferite ţări pe tema războiului, pentru a le edita într-o antologie. Eu îmi doream mai demult să scriu ceva despre războiul din Transnistria, după ce în anul 1995 am compus un text montat de Mihai Fusu la „Luceafărul” şi nu am fost mulţumit de el.

Aşadar, m-am documentat şi am început să o scriu, dar nu m-am înscris în termenii anunţaţi de editură. Aşa că i-am dat-o lui Sandu Grecu, lui i-a plăcut şi, în prezent, o repetă la „Satiricus”. Mai fac precizarea că documentându-mă, cel mai preţios material mi l-au pus la dispoziţie doi maşinişti de la Teatrul „Satiricus” care au participat la război. Iar rolul principal îl va juca, din câte ştiu, un actor din teatru care de asemenea a luptat în Transnistria.

 

– E stresant ritmul de muncă asupra „Orei de ras”? Cum procedezi atunci când nu găseşti nimic de râs în jur, când mai degrabă îţi vine să plângi din cauza celor ce se întâmplă în R. Moldova? Anatol Durbală e mai vesel decât tine sau invers?

 

Păi, cam majoritatea subiectelor pe care le facem noi sunt mai ales „de plâns”! Îmi place să transform asemenea teme sumbre în material de umor. Umor trist, fireşte.

Cât despre umorul meu şi al lui Anatol, trebuie să spun că suntem compatibili la acest capitol. Aici trebuie să-l amintesc şi pe regizorul nostru Ruslan Moroşanu, cu care ne înţelegem foarte bine. Suntem, ciudat, din generaţii uşor diferite, eu am trecut de 50 de ani, Anatol – de 40 şi Ruslan – de 30, dar percepem umorul la fel.

 

– Există vreo persoană publică de la noi pe care nu ai vrea să o critici? Cum reuşeşti să fii mereu lăudat şi deloc criticat?

 

Deci, aşa se văd lucrurile dintr-o parte – „mereu lăudat şi deloc criticat”?… Referitor la prima parte a întrebării, nu cred că există vreo persoană publică pe care să nu vreau s-o critic. Totul e în felul cum o faci, în gradul de duritate a criticilor.

Cât despre critici şi laude la adresa mea, cândva eram criticat doar de oponenţi de toate felurile, precum şi de oamenii rău intenţionaţi. Astăzi, rândurile acestora le-au îngroşat unii dintre cei care până mai ieri îmi erau – se declarau – buni colegi.

 

Interviu realizat de Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit