„Voi continua să iubesc poezia basarabeană”

Interviu cu poetul Radu Vancu, Sibiu, premiul Tânărul poet al anului 2012

– Spune-mi, te rog, Radu Vancu, ți-e frică să rămâi singur într-o încăpere?

Nu – am crescut cu încă patru fraţi mai mici, nu eram niciodată singur într-o încăpere. Cititul & scrisul mi le-am făcut cu ei lângă mine, aşa încât am ajuns imun la orice fel de aşa-numiţi factori disturbanţi – pot citi & scrie cam oriunde şi oricum. Singurul dezavantaj când rămân singur într-o încăpere e că rămân doar cu mine însumi – însă m-am învăţat cu timpul să rezist până şi la plictiseala asta.

– Cum alungi vedeniile nopții?

Adevărul gol-goluţ e că, din februarie 2012, de când am terminat „Frânghia înflorită” (care e în covârşitoare măsură o carte de vise), nu am mai avut nici un vis, nici o vedenie nocturnă. Noapte de noapte, în creierul meu se face o linişte ca după război. Un război câştigat, sper – dar cam devastator. Culmea e că sunt foarte OK cu asta.

– O noapte în orașul tău natal Sibiu e diferită de nopțile din alte locuri? Pe străzile medievale ale Sibiului mișună fantomele?

O, dar sunt un mic-burghez serios, nu mai bântui demult noaptea pe străzi! „Demult” însemnând cam de când s-a născut fiul meu, Sebastian, şi de când am renunţat complet la alcool (mai precis ar fi să spun că alcoolul a renunţat la mine, probabil) – adică din 2009. Însă, din ce-mi aduc aminte dinainte de acea vreme, nopţile în Sibiu chiar sunt oarecum medievale – dacă prin medieval înţelegem o combinaţie între mistic şi sălbatic sau între gotic şi baroc. Şi da, era plin de fantome – mai ales a tatălui meu, sinucis în ’97. Într-un fel, Sibiul e Elsinore-ul meu – o butaforie de metereze printre care, oricât de mult m-aş ascunde, duhul tatălui mă va găsi.

– Tatăl tău s-a sinucis în 1997. Au trecut ani și ani până ai scris volumul „Frânghia înflorită”, consacrat tatălui tău (pentru acest volum apărut la Casa de Editură Max Blecher ai obținut premiul Tânărul poet al anului 2012). Biografia se transformă în poezie treptat, nu imediat?

După ce a murit tata, am scris poeme senine de amor, deşi eram pe dinăuntru vraişte. Cartea mea de debut, „Epistole pentru Camelia”, din 2002, e depozitara lor. Abia la vreo şapte ani după sinuciderea lui am avut curaj să încep să scriu despre asta – şi nu ştiu nici azi să explic de ce a fost nevoie de o buffer zone pentru asta. Fiindcă, din câte îmi aduc aminte, eram la fel de vraişte pe dinăuntru şi prin 2004-2005 ca şi în ’97. Aşa încât pot doar confirma că, da, biografia are nevoie de ceva timp ca să treacă în poezie; dar nu ştiu să spun de ce. Poate c-o fi vorba de un timp de fermentare şi de maturare, ca la alcooluri; ori poate că-i vorba despre timpul necesar cicatrizării rănii. Ori, dimpotrivă: poate că-i nevoie ca adrenalina care anesteziază şocul iniţial să se risipească, şi abia atunci când rana te doare cu adevărat începi să urli. (Mai degrabă tind să cred că-i vorba despre toate astea deodată – plus ceva pe deasupra.)

– Tot în 1997 l-ai întâlnit pe Mircea Ivănescu. Cum decurgeau discuţiile cu el? Te critica pentru unele poeme? Te lăuda pentru altele? Îți explica răbdător cum trebuie sa scrii?

A, nu – în nici un caz nu-mi explica cum trebuie să scriu. Nu era genul profesoral-didactic. Discutam mai ales despre scrisul altora, aproape niciodată despre al nostru. Însă din tot ce spunea înţelegeai cu o claritate dureroasă cam care-i treaba cu scrisul tău şi cu tine însuţi. Vorbind impersonal despre alţii, vorbea de fapt extrem de personal şi despre tine.

– În acelaşi an 1997 ai întâlnit-o pe soția Camelia, prezentă în multe poeme ale tale. Ea a fost de acord să fie eternizată în poezie?

Nu, şi protestează şi acum de fiecare dată când o pomenesc. Însă răutatea mea e mai puternică. 🙂

– Cum simți că un an e crucial pentru tine?

Privind retrospectiv, mi-e limpede că ’97, anul în care a murit tata, m-am îndrăgostit de Camelia şi l-am cunoscut pe Mircea Ivănescu, a fost ceea ce s-ar putea numi un an crucial; însă n-am simţit asta nici o secundă în vreme ce-l trăiam. Pe de altă parte, iarna lui 2008 şi primăvara lui 2009, când aşteptam să se nască Sebastian, le-am trăit intens secundă de secundă.

– Fiul Sebastian a luat în mâini volumul tău „Sebastian în vis” (editura Tracus Arte, 2010)?

Sigur că nu – în fond, avea cam un an când a apărut cartea (iar acum are aproape patru – patru ani cruciali, într-adevăr). Şi sper din toată inima să nu citească niciodată ce scriu. În primul rând, pentru că scriu stupid; în al doilea rând, pentru că vreau să fiu pentru el tată, nu vreun personaj cultural.

– Ai cucerit multe premii pentru cărțile tale de poezie. Ești un poet prosper?

O, da – câtă vreme am cu ce plăti ratele la micuţa noastră mansardă (până în septembrie 2032), mă pot socoti liniştit un poet prosper. E lucru ştiut, de altfel: pentru poeţi, prosperitatea, oricât de secundară, e totuşi esenţială.

– Ca redactor al revistelor „Transilvania” și „Poesis Internaţional”, stai de vorbă cu mulți poeți. Ce-ți place la ei? Ce te dezgustă?

Poeţii mă complexează întotdeauna. Îi admir enorm, tocmai pentru că-s poeţi. De dezgustat, n-au cum să mă dezguste – nici un poet adevărat nu poate face ceva realmente dezgustător.

 – Volumul tău „Monstrul fericit” a apărut la Editura Cartier în 2009. Atunci ai trecut pentru prima dată Prutul?

Da – dar numai simbolic: a trecut adică Prutul cartea singură, fără mine. Eu l-am trecut abia în 2011, chemat de Moni Stănilă şi Alexandru Vakulovski, admirabilii nebuni întru poezie.

 – Ce te determină să tot vii la Chișinău?

A fost dragoste la prima vedere. Oraşul e foarte ataşant, desigur, însă mai e şi un spirit al locului care-ţi dă dependenţă. Oamenii sunt vii şi reactivi, în orice caz mai vii şi mai reactivi decât (aproape) oriunde în România. Încât toată Moldova pare un fel de colonie artistică enormă. Cum să nu revii la ea mereu?

– Ai publicat recent articolul „Poezia basarabeana contemporană – un exercițiu de admirație”. Articolul începe astfel: „Printre cele mai nedrepte sentinţe din „Istoria critică” a lui Nicolae Manolescu (şi sunt destule, slavă Domnului) se află următoarea, privind literatura contemporană a scriitorilor români din Republica Moldova: „Basarabenii, numeroşi, inegali, sunt, cu puţine excepţii (Vitalie Ciobanu, Leo Butnaru), depăşiţi cu totul (Grigore Vieru) ori defazaţi (majoritatea)’ (p. 1401)”. Vei continua să promovezi poezia basarabeană?

Voi continua s-o iubesc, asta e sigur. Nu-mi dau seama exact cât de eficient aş putea s-o promovez; dar pot să explic mereu de ce o iubesc şi cât de mult îi datorează poezia română recentă. Convingerea mea e că nicicând nu s-a scris atât de multă poezie bună în Moldova. Să nu uităm că premiul Eminescu de la Botoşani, cel mai important premiu pentru debut din România, l-a luat anul acesta un basarabean – Anatol Grosu, pentru „Epistola din Filipeni” (Max Blecher, 2012). Şi, judecând după cât de talentaţi sunt unii tineri în pragul debutului (de la Ion Buzu la Ana Donţu şi de la Irina Brumă la Victor Ţvetov), se va scrie minunat şi în continuare.

– Ai coordonat împreună cu Claudiu Komartin volumele „Cele mai frumoase poeme” din 2010 și din 2011. O să apară și volumul „Cele mai frumoase poeme” din 2012?

Sper că da, Claudiu şi cu mine tocmai lucrăm la el. E un proiect la care ţinem, vom încerca să scoatem aceste antologii vreme de un deceniu, ca un fel de hărţi anuale ale mişcării poeziei în limba română (fiindcă adunăm în ele texte din toate zonele în care se scrie în limba română – nu doar din România, dar şi din Republica Moldova, Serbia etc.).

– Ce gânduri ai dori să le transmiți cititorilor tăi basarabeni?

Să ne ţinem inima în iad şi să nu disperăm.

A dialogat Irina Nechit

 

 

 

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)