VOCEA DIN BAIE: Să ne amintim…

EL a intrat în Ierusalim duminică, în zi lucrătoare, singur şi simplu, călare pe un măgăruş (cum ar intra azi în Moscova ori Berlin într-un Trabant sau Zaporojeţ!) şi oamenii oraşului L-au întâmpinat cu crengi de palmier şi urale, I-au strigat vorbe de salut şi de bine, tot atât de tare, cum abia peste trei zile aveau să-i ceară urlând lui Pilat să-l graţieze nu pe El, ci pe tâlharul şi ucigaşul Baraba…

Născut din Duhul Sfânt, din Dumnezeu-Tatăl şi din Preacurata Fecioară Maria, El ştia cu ce misiune a venit pe pământ în chip de Om, şi pentru puţină vreme a devenit cu adevărat om, cerând Tatălui ceresc în taină îndurare, să treacă de la El paharul cu patimi crude ce-l aştepta; mai mult, a rămas până în ultima clipă cel ce trebuia să îndure neomeneşte pentru ca cei înecaţi în păcat să înţeleagă cu ce preţ vor fi mântuiţi. Mai ţineţi minte: „Eloi, Eloi, lama sabactani”?… Dar şi „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”?…

Puţini au fost cei ce au înţeles acum două mii de ani pe cine au în faţa lor. Unul dintre acei puţini a fost şi Pilat. Dar acesta, militar şi politician, prins în strădania de a calma situaţia tulbure din regiunea proaspăt cucerită de romani, după discuţia cu Mesia si negăsindu-l vinovat, L-a predat iudeilor cu „Ecce homo”. Apoi n-a găsit nimic mai bun de făcut decât să-şi igienizeze membrele superioare. Lucrul acesta i-a păstrat oarecum pozitiv numele în istorie… „Cu moartea pre moarte să calce” încă nu le este dat muritorilor, dar ei ştiu că, mărturisind adevărul credinţei coborâte pe pământ prin crucificare de către Mântuitor (la cererea mulţimii!), vor avea parte de judecata cea dreaptă de apoi.

În aceste zile de durere pentru patimile lui Hristos, de bucurie pentru minunea Învierii Sale şi de pioasă aducere aminte pentru apropiaţii ce nu mai sunt printre noi, morala creştină, devenită morala (cel puţin declarată!) a unei bune jumătăţi din omenire, ne îndeamnă să fim toleranţi şi drepţi. Să dăm Cezarului ce este al Cezarului, dar să îndemnăm la bine şi pe cei ce păcătuiesc. S-o rupem fără violenţă cu trecutul păgân şi să-i atragem pe calea cea dreaptă pe cei ce mai persistă cu fapta şi gândul în necreştinism.

Nu există acum popor care să fi dat naştere unui fiu, despre care am putea spune hotărât „Ecce homo!”, dar din sânul oricărei comunităţi au plecat de curând personalităţi care nu se vor teme de judecata de apoi. Nu este o excepţie nici Moldova noastră. Şi e prilejul bun să ne amintim de ei acum, în preajma aşa-zisului Paşte al Blajinilor dacă nu am prea făcut-o până acum.

Şi aici vreau să pomenesc numele celor cam trecuţi cu vederea de către Cezarii noştri, a Cezarilor ce trebuie şi ei să dea, nu doar să primească. Au trecut puţini ani de când a plecat dintre noi Vasile Vasilache. Unul dintre scriitorii care au pus umărul voinic la ridicarea prozei basarabene. De multe ori i s-a mai pomenit numele? Există multe semne în acest oraş că a trăit el aci, printre noi?

Ceva mai mulţi ani s-au scurs de când ne-a părăsit Mihail Grecu. Pictorul care putea ilustra de unul singur existenţa unei rezistenţe la un regim criminal prin artă! Este vreo stradă care să-i poarte numele? Vreun muzeu adevărat cu numele lui? Vreun bust? Există doar bătălia dintre foştii colegi pentru moştenirea atelierului său, de unde au plecat pânze expuse prin marele Muzeu Tretiakov şi în alte pinacoteci ale lumii. Şi un album editat la Moscova, de către Confederaţia Internaţională a Pictorilor, nu de ţara pe care a glorificat-o cu talentul său.
Ca să nu mai vorbesc de Emil Loteanu, cel care a făcut cunoscut lumii, milioanelor de spectatori cu minunatele lui „Poieni roşii” sau cu „Şatra” numele acestei provincii neştiute, cucerind prin talentul său unul din cele mai râvnite premii ale cinematografiei mondiale.

Premiu – la decernarea căruia nu i s-a permis să plece în Europa de către regimul obtuz şi totalitar de tragică aducere aminte.
Scrie în „Decalog”: „Să nu-ţi faci chip cioplit.” Iar „chip cioplit” nu este neapărat viţelul de aur. Chip cioplit poate deveni şi un ins ridicat în slăvi în mod exagerat şi permanent. Chiar dacă valoarea, importanţa acelui ins este cu adevărat foarte mare. Eu nu cred că unul din cei mai talentaţi, mai valoroşi maeştri pe care i-am pierdut de curând ar fi acceptat ca toate onorurile ce i se aduc lui acum să fie folosite pentru a acoperi lipsa de atenţie faţă de ceilalţi, pomeniţi mai sus. Pe lângă indiscutabilul talent cu care a fost hărăzit de pronia cerească, maestrul a dat dovadă şi de o modestie exemplară….

Desigur, în pragul marilor sărbători creştineşti noii noştri conducători, porniţi pe calea cea dreaptă, vor găsi timp şi pentru a cinsti corect toate valorile ţării. Aşa ar fi creştineşte. N-ar fi doar o spălare pe mâini.

Să întâmpinăm cu bucurie Învierea Mântuitorului.

Şi să ne rugăm pentru odihna sufletelor celor ce ne-au părăsit şi cu care ne vom întâlni poate doar la Judecata cea de pe urmă…

Aureliu BUSUIOC

The following two tabs change content below.
Aureliu Busuioc

Aureliu Busuioc