VOCEA DIN BAIE: Infailibilii

Cele scrise mai jos ţin mai mult de aventură: nu am studii juridice, din elementarele cursuri de drept, logică şi psihologie de la liceul de altădată am reţinut doar unii termeni, nu şi înţelepciunea lecţiilor predate.

Cu toate acestea, în viaţa cotidiană, mă ciocnesc de unele lucruri care m-au pus să răsfoiesc şi ceva literatură cu caracter juridic. M-am oprit la „Curtea cu juraţi”, în care parcă mi-aş fi găsit locul: doisprezece cetăţeni de rând, nevicioşi, chemati să participe la rezolvarea unor procese penale, judecând nu pe bază de cunoştinţe juridice, ci bazându-se pe bunul-simţ şi intuiţie.
Ce poate fi mai democratic într-un stat de drept?

Nu ştiu dacă asemenea instanţă funcţionează şi la noi, dar iată-mă ales (virtual). Sunt unul din cei 12 cetăţeni (juraţi!) în sala unde vom face un schimb de păreri pentru a da verdictul…

Constituţia ţării declară orice cetăţean, care a săvârşit un delict penal, nevinovat („prezumţia nevinovăţiei”) până la hotărârea definitivă a instanţei judecătoreşti. Ca de obicei în timpul procesului – procurorul, unii martori, poliţiştii implicaţi numesc inculpatul ba hoţ, ba ticălos sau bandit. O dată sau de două ori judecătorul a amintit neinsistent celor de faţă despre prezumţie. Faptul acesta n-a scăpat atenţiei juraţilor…

Iar la proces se dezbătea încălcarea deosebit de gravă a unei legi. Sau ca să fiu pe înţelesul tuturor – voi apela la metaforă.
„Într-o grădină bine îngrădită, cu intrarea bine păzită, mai pe după un colţ se afla o portiţă larg deshisă – intră cine vrea. Un cetăţean a intrat, pe o banchetă se afla un pachet cu, să zicem, un milion de lei. Cetăţeanul a deschis pachetul, s-a bucurat mai întâi, apoi, zice el, a luat banii ca să-i depună la comisariat. Sau, posibil, chiar să-i ducă acasă. Pe drum l-au oprit doi poliţişti, i-au cerut omului să arate pachetul şi, bineînţeles, i-au pus cătuşele. Poliţiştii erau doi. Iar el, unul singur. Fără antecedente penale, cu cele mai bune recomandări de la locul de muncă, omul risca să înfunde puşcăria pentru furt calificat. Fireşte la cererea procurorului…”

Nu are nicio importanţă ce a urmat în metafora mea. Cetăţeanul a fost găsit hoţ sau, mai ştii, a încasat un sfert din suma fără stăpân. Principalul că numai în sala de dezbateri a juraţilor s-a pus problema: de ce să fie pedepsit cel ce a intrat pe portiţa larg deschisă, şi nu cei ce au lăsat-o trântită de gard?

Poporul vede, poporul ştie.

Dar nu legea a fost condamnată: făcătorii de legi sunt imuni…

Verdictele curţilor cu juraţi nu pot fi contestate. Lucru bun, nespecialiştii apelează şi la opinia publică şi la bunul-simţ. Oamenii de rând intră mai uşor în problemele semenilor. Mă întreb însă cum s-ar fi judecat acest proces în instanţa unde domină litera legii, cea care nu ţine cont decât arareori de spiritul ei…

În discuţiile cu prietenii şi cunoscuţii se întâmplă să ne oprim asupra vreunui ins tratat de gura lumii cu neonorabilul „nomina odiosa”. Poate pe bună dreptate, poate nu.

„E un element rău, periculos, mi se spune, să nu ai de a face cu el!” „Dacă e cum ziceţi, zic, de ce e liber?”. Şi mai departe discuţia se rostogoleşte în matca obişnuită:. „Are multe la activ, dar e şmecher şi e om al puterii. Ştie să ducă legea cu zăhărelul. Iar legile noastre au multe portiţe. Sunt găunoase”.

Şi atunci mă întreb: Dacă conducerea se schimbă odată la patru ani, conducerea actuală care are în mâinile ei legislaţia oare nu e interesată în a produce legi ce le-ar prinde bine în caz că viitorul va fi al opoziţiei cel puţin o bună bucată din timpul guvernării celorlalţi? Trecerea puterii de la un regim la altul nu se poate face în bloc. Se schimbă începând cu vârfurile. Şi, vai! câte nu poate face un şefulet sau un mic slujbaş rămas neschimbat în domeniul numit boicot!

E la priceperea unui adolescent: înnoirea conducerii procuraturii generale n-a schimbat decât foarte puţin din cele ce trebuia schimbate. Instrumentează cazurile de încălcare a legilor în trecut cam aceiaşi funcţonari care au comis (împreună cu judecătorii!) cazurile penalizate la CEDO. Nu-i vorba de toţi procurorii, dar sunt suficiente două – trei falsificări intenţionate ca populaţa să nu prea aibă încredere în procuratură!

Elementar: a fost condamnat (sau deferit justiţiei) vreun comisar care a permis judecătorlor să-şi exercite meseria în sediile comisariatelor? Dacă a permis – a încălcat legea. Judecătorii care au condamnat în incintele poliţieneşti tineri lipsiţi de apărare au fost pedepsiti toţi pentru depăşirea atribuţiilor? N-am prea multe informaţii că sefii de comisariate ar fi eliminat judecătorii de pe teritoriul încredinţat lor, şi nici cazuri când judecătorii ar fi luat cu asalt comisariatele ca să judece! Câte cunoştinţe în ale jurisprudenţei trebuie să posezi ca să rezolvi în câteva ore aceste grave încălcări? Câte au fost rezolvate?

Au avut loc prin comisariate cercetări pentru a se da de urmele de sânge de pe pereţii văruiţi post factum sau din crăpăturile podelelor şi parchetelor şi compararea bobiţelor găsite cu sângele tinerilor schingiuiţi (se putea, cu ajutorul luminolului)? Ori au fost acceptate drept „ţariţe ale probelor” (Vîşinsky!) „mărturisirile sincere” ale celor 24 de politişti că „N-am fost, n-am făcut, n-am văzut” ca să fie reintegraţi în posturi de către sentimentalii noştri judecători?

De pe peliculele camerelor care au mai putut fi salvate nu se pot desluşi la sigur chipurile celor ce au bântuit spaţiul PMAN când cu moartea lui Boboc. „Nu avem aparatură specială. În străinătate este. Însă e costisitor totul.”

Dar adevărul nu face să fie plătit? Poate în cazul acesta vom cheltui mai puţin prin sentinţele CEDO!
O, câte ar mai putea spune un specialist în ale justiţiei!

Eu nu pot decât să-mi permit să afirm o dată în plus: suntem o republică parlamentară. Adică tot ce se face şi se drege în republica noastră trebuie să fie voinţa poporului.

Dar cum să fie când avem pe capul nostru, al poporului suveran, atâţia inamovibili şi infailibili, rămasi de la o altă conducere, strâns-uniţi în corporativitatea lor de „noli tangere”, aleşi nu de popor, ci de alţi aleşi, greşit aleşi, care pot închide gura parlamentului, care în fond sabotează voinţa poporului?

De unde, şi mai ales de ce atâtea curţi supreme? Una „mai supremă” ca alta, care îşi pot face mendrele fără a putea fi desşurubate din fotoliile de unde pot alimenta copios organul numit CEDO, pot da cu tifla Parlamentului, dar mai pot şi înjura ziariştii poporului ca nişte birjari fără a se teme că vor fi scoşi din pâine.

Ori, pentru că nu sunt politician şi mi-o pot permite: de unde şi de ce Curtea Constituţională se comportă cu atâta infailibilitate (mai dihai ca cea papală!) încât ar putea chiar mâine să ne desfiinţeze pe toţi şi nu ne-ar mai ajuta niciun CEDO?
Şi când te gândeşti că toate aceste minuni sunt plătite de noi, cei săraci şi goi…