Vocaţie: reporter de război

JURNALISM // „Eu nu particip la război, războiul participă în mine”

„Când mi-au spus că anume eu mă deplasez în Afganistan, abia aşteptam să plec. E adevărat că mamei i-am spus după ce am aterizat în aeroportul din Erevan, oricum urma să mă vadă la televizor. Şi de fapt, de fiecare dată când mă duc într-o zonă de asta, nu le zic alor mei. De obicei, o sun pe mama şi-i spun: „Mamă, stai aşa, nu te speria că deseară am să dau un live dintr-un sat cam deşertic care se cheamă Nasiria”, îşi aminteşte Mihai Ursu, cel care şi-a împărtăşit experienţa de reporter special în cadrul redacţiei Jurnal TV şi a învăţat jurnaliştii începători ce este o ştire.

Povestea lui Ursu la război

A fost odată un băiat… Născut la 10 martie 1978 la Vaslui într-o familie de profesori, Mihai Ursu, sau, cum îl mai numesc prietenii – Mişa, spune că de mic copil a crescut printre televizoare, foarte multe televizoare claie peste grămadă, „fiindcă tata avea pasiunea să le repare pentru tot Vasluiul”. Probabil, părintele a intuit că peste ani băiatul lui căruia tare îi mai plăcea să se joace în copilărie de-a războiul, va absolvi facultatea de jurnalism, va face reportaje TV şi va transmite în direct informaţii chiar din zonele de conflict – Osetia, Iugoslavia, Kosovo, Afganistan etc. Jocul a devenit realitate.

Cum preferi să mori

„Poate fi o experienţă foarte periculoasă… Niciodată nu ştii de unde poate veni pericolul… Nu există săptămână fără un atentat sinucigaş sau fără măcar o alarmă cu bombă… Au luat armele şi au ieşit să tragă… Să nu dai înapoi nici măcar un pas în faţa primejdiei…” – sunt doar nişte frânturi din reportajele făcute de trimisul special Mihai Ursu, pentru Prima TV, Antena 3, N24, National TV. El a activat la mai multe posturi de televiziune din România şi iată-l acum în faţa mea aşezat comod într-un fotoliu, vorbindu-mi despre pericol la care a fost supus cu un calm înfiorător. Totuşi asemenea momente pot fi numărate pe degete în viaţa unui reporter special.

„Până la urmă, te gândeşti cum preferi să mori – la 80 de ani, cu tuburi şi perfuzii, chinuindu-te să mai respiri o dată sau în puterea vârstei, cu bocancii în picioare, făcând ce-ţi place”, spune Ursu.
Şi, dacă a venit vorba de preferinţe, Ursu spune că tare îi mai place să gătească, să cheme câţiva prieteni la el acasă şi să vizioneze vreun film sovietic, „A zori zdes’ tihie”, spre exemplu. „Reporterul special, aşa cum îl înţelege lumea acum, este cel care merge la faţa locului atunci când pică avionul, când aruncă Bush cu bomba, când vine Osama bin Laden şi mai face „un pic de ordine” prin Afganistan. În realitate, dacă vrei să-ţi meriţi cu adevărat titulatura, trebuie să încerci să fii reporter special în fiecare zi, chiar dacă nu-ţi pică marele eveniment în braţe”, consideră Mihai.

Dăi-dăi, până în Afganistan

Important este ca atunci când îţi pică marele eveniment în braţe să ştii ce să faci cu el. Şi iată că într-o bună zi…
„La prima mea întâlnire cu sârbii, am greşit din toate punctele de vedere la capitolul pregătire. Nu ştiam limba, obiceiurile, nu ştiam cel puţin virtutea naţionalităţii mele. Am avut noroc că s-a găsit o sârboaică ce ştia engleza şi m-a salvat de băieţii care veneau chitiţi să-mi dea focul la maşină. Pe maşină mea scria CNM, centru naţional media, iar ei erau convinşi că sunt de la CNN plus accentul meu britanic perfect. Apropo, sârbii nu sunt nişte maniaci disperaţi, cu cuţite ascuţite în mână, gata să te taie. Dar nici albanezii din Kosovo nu o duc aşa de rău după cum se crede”, îşi aminteşte Mihai Ursu.

Armată suficient de drăguţă

Oricum, prima experienţă nu se uită. Ursu povesteşte cu entuziasm despre întâia deplasare în zona de conflict, în Afganistan.
„A fost în 2002. M-am suit într-un avion care pe Stalin nu l-a prins, dar pe Hruşciov, da. Şi dăi-dăi până în Afganistan. Nu ne avertizase nimeni despre ce urmează să se întâmple şi eu eram cu capul în traistă. Am aterizat în aeroportul din Candahar, unde cu câteva luni înainte să ajung eu fusese fortăreaţa şi locul de bază al talibanilor. Peste tot erau pietre mari şi praf. Aţi văzut fotografii de pe lună… cam aşa arată şi Afganistanul. Totul pare foarte ireal. Munţii sunt de culoarea nisipului. Totul e plin de praf foarte mărunt, atât de fin încât îţi intră peste tot, în ochi, în plămâni… Cred că mi-am scuturat vreo trei luni bocancii după ce am revenit din Afganistan şi tot nu am scos tot praful din ei. Armata americană a fost suficient de drăguţă, încât să ne asigure cazarea în unitate şi ne-au lăsat să facem tot din capul nostru. Acum sunt alte reguli… mult mai stricte”, spune cu regret Mihai Ursu.

Război regizat de reporter

Mihai Ursu povesteşte că acum reporterul de război nu mai are posibilitate să relateze de pe ambele părţi ale baricadei sau, cel puţin, de pe câmpul de luptă. Pe timp de război, reportajele se fac în apropiere, adică la distanţă de cel puţin jumătate de kilometru.

„În primul război din Irak, erau reporteri care scoteau bani din buzunar pentru o conferinţă de focuri de armă. Un sfert de oră în direcţia aia. Bum-bum! Toată lumea trage, reporterii îşi fac ilustraţia. E mai degrabă un război informaţional”, crede jurnalistul. „Chiar totul e regizat?”, îl întreb dezamăgită pe Mihai Ursu. „Nu tot e regizat, dar foarte mult”, spune Mihai după o pauză.

Război nu este doar cel pe care îl cunoaştem în „varianta clasică”. Personajul nostru consideră că viaţa de zi cu zi este mult mai periculoasă decât aflarea într-o zonă de conflict: „Am văzut mai mulţi morţi şi răniţi în urma accidentelor de pe străzile României, decât într-o zonă de conflict”.

Dependenţă de pericol

Asta e povestea unui reporter special. „Munceşti foarte mult, îţi faci foarte mulţi duşmani… Îţi faci varză viaţa personală. Trebuie să mărturisesc că nu o mai sun pe mama decât o dată la două săptămâni. Timpul liber e măsurat în ore, pe care de cele mai multe ori le petreci dormind. Te gândeşti: de ce ar face un om asta? E dependent. Şi pe măsură ce trece timpul, dependenţa se acutizează”, îşi spune Mihai profesiunea de credinţă.

Dacă va reuşi să se trateze de această dependenţă, Ursu spune că îşi va lua chitara, pe care o mai zdrăngăneşte din când în când, şi se va apuca să facă iar muzică, aşa cum a făcut până a deveni jurnalist. Dacă se afirmă şi în acest domeniu, următoarea istorie se va numi „Povestea lui Ursu pe scenă”.

Svetlana Panţa

The following two tabs change content below.