Visul Angelicăi

FORŢA TINEREŢII // De la tata a învățat că există doar libertatea de a alege ceva și de a rămâne consecvent în această alegere. De la mama a deprins să economisească banul

Angelica s-a născut acum 17 ani în Turkmenistan. De la opt ani încearcă să-şi câștige singură banul. În prezent, studiază la o școală de meserii din nordul republicii, iar după ore îndeplinește tot felul de munci: ajutor de bucătar pe la restaurante, spălătoreasă, sâmbăta muncește cu ziua la recoltarea roadei prin gospodăriile țărănești. Am cunoscut-o într-o competiție pentru câștigarea unui mic grant cu care să pornești o afacere. A fost cea mai convingătoare în ideea de a iniția o afacere și anume de a organiza o fermă pentru creşterea nutriilor. A câștigat concursul. Cu dragă inimă apoi mi-a depănat povestea familiei lor. M-a rugat deocamdată să nu-i divulg numele ca să nu-i speriem norocul.

Dragoste la prima vedere

În călătoriile sale de domnişoară prin mai multe orașe ale Rusiei, mama Angelicăi, pe nume Marinela, a întâlnit mulți băieți frumoși, dar niciunul nu i-a fost pe plac. Cu câteva zile înainte de puciul de la Moscova, se întorcea acasă după doi ani de muncă în îndepărtatul oraș siberian Tiumen. Cu gândul la cei dragi, scruta depărtările ce se perindau în goana trenului. Nu trecuseră nici zece minute de drum când de ea s-a apropiat un tânăr înalt cu ochii și părul ca tăciunele și a întrebat-o într-o rusească cu accent: „Aș putea să aflu unde ţine calea domnişoara?” Marinela a ridicat ochii, a zâmbit, apoi i-a răspuns: „La Moscova, iar de acolo în Moldova”, și a continuat să privească la frumuseţea de basm de după geam. Tânărul a rămas privind la ea. Marinela îi simţea privirea și a întors capul. Au făcut cunoștință. I-a spus că-l cheamă Murat și-i din Turkmenistan.

Până la Moscova forţa iubirii i-a cuprins pe amândoi. Murat uitase unde se pornise. I-a spus scuturat de fiori: „Vei fi a mea şi merg să te cer de nevastă de la părinţii tăi”. „Dar poate că e momentul să te duci unde te-ai pornit”, i-a spus fata. El a apucat-o pe după umeri, a sărutat-o și i-a spus cu căldură: „Sunt pornit pe drumul dragostei și nu mă abat din cale”. Și au venit Marinela cu Murat acasă. Părinții i-au binecuvântat. Au făcut nuntă mare aici, au făcut nuntă și mai mare în Turkmenistan. Mirelui i-a plăcut foarte mult Moldova și au decis să locuiască în satul de baștină al Marinelei. Peste un an li s-a născut un băiat. Trăiau fericiți în casa destul de încăpătoare a părinților. Uitasem să vă spun că Marinela era unicul copil la părinți. Toate bune până într-o zi, când Murat a primit o scrisoare de acasă. Atunci i-a spus soției: „Hai să mergem în țara mea căci și țara mea e frumoasă, iar părinții au nevoie de mine”. Cu tristețe și nostalgie, Marinela, care era gravidă în a opta luna, și-a luat copilul de doi ani în brațe, a sărutat-o pe mama și au plecat (tata decedase cu o jumătate de an în urmă).

Acolo e cu totul altfel”

Angelica povestește: „ M-am născut lângă deșertul de nisip Kara kum, într-un sat foarte izolat și înapoiat, într-o lume plină de neprevăzut, unde am locuit cinci ani. Acolo e cu totul diferit față de Moldova. E numai vară. Bat vânturi fioroase, furtuni de nisip. Sunt foarte mulți șerpi, șacali, păianjeni otrăvitori. E mult mai greu de trăit. Oamenii sunt mai egoiști, iar femeia n-are nicio valoare. Stai permanent cu frica să nu fii atacat de vreun șarpe, să nu dea buzna vreun hoț în casă, căci sunt tare mulți prin pustiul cela. Noaptea, trebuia să ascundem tot ce aveam prin ogradă, încuiam bine ușile și adormeam cu frică. De la traiul acesta foarte ciudat s-au pornit certuri în familie. Într-o zi, mama nu a mai putut răbda toată umilința și înjosirea la care era supusă, ne-a luat pe noi de mânuță și am venit în Moldova.

Visam să plec de acolo din clipa când mama mi-a povestit prima oară despre bunica, despre satul ei ca o gură de rai. Și visul meu s-a împlinit. La căsuța bunicăi ochii noștri s-au luminat de fericire. N-a durat mult și tata a venit după noi. A îngenuncheat în fața mamei, cerându-și iertare și a rugat-o să se împace cu el, dar mama n-a vrut. Tata a mai stat cu noi trei ani, după care a plecat în îndepărtatul lui Turkmenistan, zicând că acolo el e mai împăcat cu viața lui și că mama pur și simplu nu a dorit să învețe niște lucruri din viața seminţiei lui. O fi poate, dar pentru noi a fost un coșmar traiul acolo și nu-mi doresc niciodată să mă întorc pe acele locuri.”

Marinela se recăsătorește

Marinela era zdrobită. Nu credea că ar mai putea să iubească vreun bărbat. Se consacra în totalitate copiilor cu senzația că viața alături de un alt bărbat nu are sens. Peste câțiva ani a întâlnit un om bun dintr-o altă localitate, care i-a spus că întotdeauna Dumnezeu lasă loc în sufletele noastre pentru o altă dragoste, alte bucurii ale vieții. S-a îndrăgostit de acel bărbat. Atunci a înțeles că iubirea te schimbă și a plecat cu el, luând cu ea și copiii. Dar copiii nu s-au putut lipi de tatăl vitreg, duceau dorul bunicăi și bunica ducea dorul lor. Când au împlinit respectiv 14 și 16 ani s-au întors la bunica. Mama a rămas să-și ducă traiul în noua ei familie. I-a născut și celui de-al doilea soț un băiat și o fată. E fericită. Iar Angelica și cu fratele ei Ovezgheldî sunt niște copii cu caracter, nu vor să depindă de mama și tata. Demult își câștigă banii pentru existență.

Locuiesc singuri în casa bunicăi

Din februarie curent, bunica celor doi copii s-a mutat la Domnul. De când au rămas singuri, Angelica și Ovezgheldî muncesc și mai mult. Când am întrebat-o cine i-a cumpărat costumul elegant de pe ea, Angelica mi-a răspuns: „Eu mi l-am procurat. De la opt ani îmi cumpăr singură haine. Primul câștig l-am făcut la cules cireșe. Din banii câștigați mi-am cumpărat pantofi și haine noi pentru școală. Mama de mică mi-a dat curajul să merg pe propriile picioare. Ea ne-a învățat să ne îmbrăcăm simplu și curat, să vorbim inteligent, să ne comportăm cuviincios, să respectăm toți oamenii și ne-a spus că nu e rușine să îndeplinești orice muncă.

Și eu le fac pe toate. Vara merg și la păscut vitele, și la prășit, și la anumite lucrări de reparație, unde se cere de vopsit, de dat cu var. Știu singură să coc pâine, să cos. Al treilea an studiez la o școală profesională. Am ales profesia de operator-contabil deoarece o să-mi fie de folos în dirijarea unei întreprinderi. Pe lângă bursa de 300 de lei îmi câștig banul muncind oriunde este solicitare. Acum, toamna, am câștigat destul de binișor lucrând în zilele de sâmbătă și duminică prin gospodăriile țărănești. În fiecare an adun un sac-doi de nuci, iarna le stric și miezul îl vând. Am participat la mai multe seminare de instruire, unde am învățat cum să descriu o idee de afaceri, cum să alcătuiesc un business plan.

Mi-am încercat puterile în acest concurs de granturi mici și mă bucur că am reușit. Visez să întemeiez o adevărată fermă de nutrii, să obțin venituri ca să-i pot ajuta pe toți copiii sărmani”.

Acesta e visul Angelicăi – copilă gingașă, cu ochi luminoși și strălucitori, care la 17 ani mustește de gânduri mature. Ea spune că de la tata a învățat că libertate absolută nu există; există libertatea de a alege ceva și de a rămâne consecvent în această alegere. De la mama a învățat cum să economisească banul. Știe că și mama, și tata o iubesc. Din iubirea lor își ia energiile pentru a merge mai departe, pentru a explora potențialul creator cu care a înzestrat-o Dumnezeu.

Am mai întrebat-o dacă nu-i este dor de tata. „Sigur că mi-i dor mereu. Financiar, nu mă poate ajuta, dar odată la doi ani vine să ne vadă. El alți copii nu mai are. A fost nu demult la ziua mea, m-a felicitat. Am râs și am plâns împreună. Ce vină purtăm noi, copiii, că mama şi tata nu s-au putut înțelege? Părinţii rămân părinţi, nu ţi-i alegi…”

Nina NECULCE

The following two tabs change content below.