Viorile maestrului Blajinu

Vrea să-şi vândă ultima vioară pentru a-şi plăti tratamentul

Dragostea vieţii lui Dumitru Blajinu este Ţiganca. O unguroaică de meşter, neagră, ornamentată foarte frumos la margini. Pe Țiganca a moştenit-o de la un prieten. Dumitru avea un prieten în sat căruia îi rămăsese o vioară de la tatăl său, decedat de tuberculoză. Prietenul, pe care îl chema Gorel, nu cânta la acea vioară, fiindcă nu avea două degete la mâna stângă, dar cânta la o armonică nemţească. Tinerii se întâlneau şi cântau împreună. Îi spunea atunci Gorel: „Termin zece clase, mă însor, îmi iau vioara mie şi ţi-o dăruiesc”.

Vadim VASILIU

S-a îmbolnăvit de tuberculoză și Gorel. De parcă n-ar fi fost de-ajuns, la o cumetrie din sat a fost pus să bea 100 de grame de ţuică amestecată cu tutun pentru a-i da tărie. Tânărul s-a otrăvit şi nu a putut mânca nimic timp de o lună și a murit. „E o nebunie mare ce se întâmplă la petrecerile din sat. Dacă nu mă duceam atunci la o nuntă să cânt, poate îl opream să bea și-l salvam. Regret și acum”, spune Blajinu.

Mama lui Gorel știa că Dumitru i-a fost prieten bun și i-a dăruit vioara. La această vioară, maestrul Blajinu a lucrat la radio până în 1985, când, fiind învinuit de „propagarea românismului”, a fost destituit din funcţia de dirijor al orchestrei „Folclor”.

Vioara capricioasă

„De foarte puţine ori mi-a răspuns în toată frumuseţea și puterea ei. Odată când am cântat la o nuntă, dimineaţa, la răsăritul soarelui, era o vreme uscată, iar eu eram deja sleit de puteri. Am început să cântăm, iar vioara mi-a dat nişte sunete de parcă ea singură cânta. În acele momente inima mi se împlinea de calitatea timbrală”, spune maestrul. Atunci maestrul a înţeles cât de capricioasă este Ţiganca, iar ca să-i răspundă așa cum își dorea, trebuia să exerseze mult.

Şi-a vândut Ţiganca Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală contra sumei de o mie de ruble. Am fost și noi la muzeu să vedem vioara. Doamna Raisa Tabuică, custodele-șef al muzeului a fost foarte amabilă și a scos vioara din depozitul instituţiei ca să o vedem. Nici maestrul, nici muzeul nu ştiu când a fost confecţionată, în interiorul viorii nu e nicio inscripţie. Maestrul ne-a spus că e de meşter şi că ar putea fi foarte veche. Iar o vioară poate cânta secole.

Din husa prăfuită în exterior am scos un instrument foarte fin, cu o talie graţioasă. Îmi dau seama că la vioară nu s-a cântat de mai bine de 25 de ani. Îi lipseşte o strună. Este un obiect uşor şi foarte fin, dar şi foarte puternic. Tenul negru al viorii e nuanţat delicat de nişte pete castanii. Cu siguranţă, cel care a cântat la ea a avut un mare noroc.

Mica vioară de la ţigani

Muzica nu a lipsit niciodată din casa familiei Blajinu. „De multe ori, micul Grigore Vieru venea la mine să ascultăm repetiţiile de sâmbătă. Ne băgam sub masa peste care era pus ţambalul. Reverbera tot în casă, iar noi glumeam că ne-am ascuns în radio. Ascultam până adormeam sub masă”, râde maestrul.

Dumitru Blajinu avea 11 ani când maică-sa i-a cumpărat prima vioară. Tatăl lui Blajinu era la război. Mamă-sa a cumpărat o vioară mică de la un ţigan din sat. Mezinul Dumitru rămânea acasă şi, în timp ce păzea cânepa de găini, exersa.

Poate a fost o întâmplare că Dumitru a devenit un mare muzician. Mulţi bărbaţii din satul Pererâta se aflau atunci pe front în batalionul de penalizare. „Erau carne de tun. Se aflau în Cehoslovacia când se deschisese frontul al doilea ucrainean”, spune Blajinu. I-au îngropat atunci pe toţi cu obuzele, iar în sat au venit scrisori precum că bărbaţii au murit pe front. I-au făcut şi tatălui lui Dumitru praznic. Mare a fost mirarea când în ziua în care văduvelor li se dădea plugul să are pământul, în sat, prin grădini, a venit tatăl lui Dumitru. Era singurul ostaş din sat care a scăpat viu. A fost rănit la picior, iar cei din unitate l-au crezut mort. După ce a venit Nicolae Blajinu, multe femei care primiseră telegrame funerare au început să spere.

„Se făcea intenţionat pentru a rusifica Moldova. În ’44, au curăţit Moldova de bărbaţi. Au venit ruşi şi alte naţionalităţi şi s-au căsătorit cu văduvele şi fetele noastre. Apoi a urmat desţelenirea terenurilor din Kazahstan și Siberia, construcţia „BAM” și proiectul „Tinerii specialişti”. Toate s-au făcut ca să ne deznaţionalizeze”, explică maestrul Blajinu.

Odată revenit de la război, tatăl lui Dumitru Blajinu, împreună cu un mare lăutar și meșter de instrumente pe nume Ion Vieru, au creat Taraful de la Pererâta. În acel taraf a cântat și micul Dumitru Blajinu. Prindea totul din zbor. Taraful a fost cea mai importantă școală a viitorului dirijor, iar vioara sa mică, instrumentul ce l-a iniţiat în muzica populară. Acum regretă că a vândut-o şi i-a pierdut urma.

Orchestra Folclor, creată din străini 

Când a venit la Chișinău la începutul anilor ’60, Dumitru Blajinu era deja un instrumentist de valoare. În anii ’60, toată lumea din sate asculta Radio România pe undele lungi 2000, fiindcă postul transmitea muzică populară românească. KGB-ul de atunci demult punea problema de a le interzice moldovenilor să asculte postul de radio românesc, aşa cum se procedase şi în cazul postului „Europa Liberă”, însă pentru aceasta era nevoie de alternativă. Aşa, la finele anului 1967, nomenclatura comunistă a luat decizia de a crea în cadrul postului de radio moldovenesc o orchestră de muzică populară şi un cor de 30 de persoane pentru a atrage publicul moldovean. Dumitru Blajinu a fost cel care a câştigat concursul pentru postul de dirijor şi a creat orchestra de muzică populară „Folclor”. A creat-o dintr-un rus, un ucrainean, patru evrei, o armeancă, o rusoaică, patru ţigani şi trei moldoveni. N-a avut de ales. Nu i-a fost ușor să lucreze cu acei instrumentiști, fiindcă, spune maestrul, străinii cântă muzica românească la fel cum vorbesc românește, cu accent.

Primul concert al orchestrei

Totuși, în pofida multor impedimente, la 1 mai 1968, a fost difuzat primul concert al ansamblului „Folclor”. Tot în acea zi, orchestra a primit prima lovitură şi a rămas fără doi instrumentişti, ceea ce l-a durut foarte mult pe maestru.

Violonistul Simion Duja şi clarinetistul Ion Josan s-au întors de la demonstraţia de 1 mai la cămin să vizioneze primul concert al orchestrei noastre care a fost înregistrat de televiziunea moldovenească. Concomitent, pe canalul rusesc central, se transmitea filmul ucrainean „Trembita”. Cum în cămin era doar un singur televizor, între moldoveni şi ruşi s-a iscat o bătaie. Instrumentiştii voiau să vizioneze primul lor concert, să vadă cum au cântat. A venit miliţia, iar cei doi au fost învinuiţi de naţionalism şi au stat şase luni la închisoare.

În 1985, în cadrul unei adunări nomenclaturiste, întreaga muncă şi creaţie a lui Dumitru Blajinu a fost caracterizată cu un singur cuvânt: „RUMÎNȘCINA”. Antiromânismul în perioada sovietică era absurd. Nomenclatura îi obliga pe lăutari să prezinte toate piesele interpretate ca fiind moldoveneşti. Uneori se ajungea până la situaţii ridicole: „Acum se va interpreta melodia populară moldovenească „M-a născut mama oltean!”.

Vioara Stradivarius

O altă vioară la care a ţinut mult tânărul Dumitru, a fost cumpărată de la directorul şcolii din sat. Directorul a ţinut-o în casa mare, şoarecii au făcut o gaură în ea. „O vioară extraordinară, făcută la o fabrică din Italia, după modelul Stradivarius”. Au reparat-o. Însă vioara a fost oferită, în loc de 200 de ruble, unor muncitori care au acoperit casa cu şindrilă. Dumitru era prea tânăr atunci ca să conştientizeze adevărata valoare a instrumentului. După mulţi ani, Dumitru Blajinu a încercat să găsească vioara, însă urma ei a fost pierdută definitiv.

Anul trecut, a vândut Primăriei Chişinău o vioară cehoslovacă cu patruzeci de mii de lei. „A fost o vioară bună, însă nu răspundea la inima mea. Intervalele erau deosebite. Arcuşul nu-mi plăcea. Era de culoare deschisă, parcă de lozie, dar arcuşul trebuie să fie din lemn negru”, povesteşte maestrul.

Ultima vioară

Doar o vioară i-a rămas maestrului. A obţinut-o de la dirijorul orchestrei de amatori din Cahul, Constantin Bogdan, în urma unui schimb. Vioara era descleiată. I-a plăcut că e de meşter şi că are spatele confecţionat din lemn de-a întregul. A luat-o în schimbul unei viori noi de fabrică. Un meşter i-a restaurat vioara. În interiorul ei este o inscripţie de mână în limba germană. Maestrul ar vrea să o vândă, însă nu este hotărât.

Cert este însă că marele violonist suferă de boala Parkinson, iar mâinile ce-i tremură încontinuu nu-l mai ascultă deloc. Poate, banii care i-ar câştiga l-ar ajuta să-şi întremeze sănătatea şi să definitiveze ultima carte pe care o scrie – „Cântecele lui Sulac”.

The following two tabs change content below.