„Vino să-ncerci disperarea cu mine…”

Liliana Armaşu debuta editorial (obţinând Marele Premiu la Festivalul Naţional de Literatură „Tudor Arghezi” din Târgu-Jiu) în 2001, cu volumul de poezie Eu scriu… Tu scrii… El este. În 2010, publică a doua sa carte de poezie, Singurătatea de miercuri (Chişinău, Editura Arc), în care nu mai păstrează aproape nimic din textualismul, metatextualitatea şi atitudinea de revoltă proprie versurilor anterioare.

De această dată, autoarea adoptă lirismul confesiv ca mijloc de defulare a trăirilor interioare provocate de un acut (şi dramatic) sentiment al singurătăţii şi incomunicării. Criticul Eugen Lungu constata, pe bună dreptate, în prefaţa cărţii, intitulată Jurnal de singurătate, că Liliana Armaşu înclină spre o singurătate molcomă, „care îşi acceptă ursita, dacă nu ca pe un datum, atunci cel puţin ca pe o fatalitate”. Nu ştiu dacă mai găsim în poezia contemporană o astfel de atitudine literar-existenţială. Poeta îşi acceptă singurătatea ca pe o condiţie sine qua non şi, se pare, se obişnuieşte cu (sau poate chiar se complace în) ipostaza de locuitor de la o „margine a marginii”. Eul poeziei sale, de o sensibilitate (neo)romantică, este prins între două lumi: cea reală, o lume reificată, a convenţiilor, a obiectelor efemere, a banalului, şi cea imaginată-visată-aşteptată, o lume a esenţelor, a autenticului, a adevărului. Chiar dacă nu este un revoltat, acest eu aşteaptă – beckettian? („De când aştept am şi uitat ce anume aştept,/ dar aştept cu siguranţă ceva./ Când se va ivi, voi şti precis că anume asta e./ Că poate mâine se va întâmpla ceva/ nesperat de frumos”).

Retras în singurătate ca în propria moarte („Cel mai mare eveniment din viaţa ta/ e atunci când (nu) ţi se întâmplă nimic –/ când te afli într-o cameră, singur,/ nesigur de ceea ce eşti,/ iar ceilalţi te-au uitat”), „personajul” Singurătăţii de miercuri are totuşi câţiva confesori (prietenul Cips, păpuşa Williams, „pe care am găsit-o într-o cutie de la/ ajutoare umanitare (aruncată undeva pe stradă)”, şi un „tu” abstract, „singurul care ştii/ cum să deschizi uşa”), dar şi un „colocatar” (Lulu, un „animal sălbatic” din casă) – aceştia fiind, de fapt alter ego-uri ale aceluiaşi eu claustrat.

Nu are loc decât o comunicare cu sine, căci lumea din afară e pe cât de falsă pe atât de ostilă. Iată o subtilă metaforă ce sugerează refuzul (frica?) de a comunica: „…atunci când sunt plecată la serviciu, la piaţă sau – în/ cazuri excepţionale – la înmormântări, am grijă să-i asigur lui/ Lulu maximă securitate. Închid ermetic ferestrele, trag bine/ perdelele mov la geamuri, încui casa cu câteva perechi de chei,/ iar pe el îl pun într-o cutie neagră, asemănătoare cu un mic/ cavou. Asta pentru cazurile când, Doamne fereşte, poate să se/ năpustească vreun hoţ în casă”. Această însingurare este cauzată, se pare, de viziunea hamletiană asupra lumii: „Prea cumplită încercare de a rămâne tu însuţi/ în această închisoare mută de viermi albi,/ când fiecare vrea să soarbă din tine tot ce ai mai bun,/ să-ţi tulbure liniştea, iar apoi să-ţi strecoare în vene/ un alt om care să le semene,/ adică să pari a fi un vierme”.

De un dramatism netrucat, poezia Lilianei Armaşu poate descumpăni şi fascina totodată prin directeţea şi simplitatea mărturisirii, poate deprima la nivel conceptual şi bucura prin ineditul imaginii poetice. E o poezie care te răscoleşte, lucru rar întâlnit astăzi.

Lucia Ţurcanu

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)