„Viața persoanelor deportate a fost o luptă și un sacrificiu continuu”

Interviu cu dr. Ludmila D. Cojocaru, conferenţiar universitar la Institutul „ProMemoria” al Universității de Stat din Moldova

ciobanu

În ajunul aniversării de 66 de ani de la cel de-al doilea val de deportări din 5-6 iulie 1949, apare un nou volum din seria „Românii în Gulag: memorii, mărturii, documente”. Primul volum a cuprins 12 interviuri cu persoane deportate în anii 1941-1951, iar al doilea volum conține 14 studii de caz cu mărturii împărtășite de supraviețuitorii regimului totalitar comunist în RSS Moldovenească. Despre istoriile de viaţă mărturisite în aceste două volume aflaţi în interviul realizat cu unul din editori, dr. Ludmila D. Cojocaru, conf. univ. la Institutul „ProMemoria” al Universității de Stat din Moldova.

– Stimată Doamnă Ludmila D. Cojocaru, ce informaţii oferă cititorului cele două volume de carte „Românii în Gulag: memorii, mărturii, documente” şi cine sunt intervievaţii?

Prin publicarea celor două volume din colecția „Românii în Gulag: memorii, mărturii, documente”, cu sprijinul Departamentului Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni, ne-am propus recuperarea și valorificarea memoriilor victimelor regimului totalitar comunist din RSS Moldovenească. Reamintesc că vol. I a fost publicat în iulie 2014, iar zilele acestea va vedea lumina tiparului al doilea volum cu expunerea altor 14 studii de caz. Memoria deportărilor din 5-6 iulie 1949 constituie unul din subiectele principale în istoriile de viață ale persoanelor intervievate. Recuperarea trăirilor, atitudinilor, experiențelor de supraviețuire ale părinților și bunicilor noștri, memoriile cărora au fost ținute ani la rând în conul de umbră al istoriografiei oficiale, ne ajută la cunoașterea trecutului nostru și ne îndeamnă la reflecție.

– Cine s-a ocupat nemijlocit de culegerea interviurilor înmănuncheate în aceste două volume de istorie orală şi care a fost reacţia oamenilor când au aflat că mărturiile lor vor fi editate?

Procesul de colectare și valorificare a memoriilor a fost coordonat de Institutul de Istorie Socială „ProMemoria” al Universității de Stat din Moldova, antrenând cercetători cu experiență în domeniu, precum și persoane din afara comunității științifice, interesate de cunoașterea și recuperarea istorică a evenimentelor traumatizante din secolul trecut. Țin să menționez aici cooperarea cu Asociaţia Victimelor Represiunilor Staliniste din Republica Moldova, în persoana dnei Valentina Sturza, şi Muzeul „Istoria Neamului” din Chișinău, în persoana dnei Teodosia Cosmin, care ne-au asistat atât în procesul de identificare a potențialilor intervievați din diferite localități ale Republicii Moldova, cât și prin găzduirea întâlnirilor pentru aceste interviuri de istorie orală.

Chiar de la primele întâlniri, intervievații au fost informați despre scopul și finalitățile proiectului. Majoritatea celor contactați au acceptat cu deschidere invitația de a participa la acest proiect. De exemplu, în cazul lui Ion Candu, deportat din s. Mingir, r. Hâncești, acest pas a fost făcut din imboldul cinstirii memoriei părinților săi trecuți prin calvarul deportărilor din 5-6 iulie 1949: „Aș vrea ca această povestire de viață să fie pentru memoria părinților mei, să fie numele lor acolo, în carte, pentru că ei au suferit!”. Am consemnat și cazuri când unii au ezitat să-şi dea acordul pentru publicarea memoriilor încredințate pe această cale. La scurt timp, însă, aceștia au revenit pentru a ne anunța despre asumarea statutului de martor, cu argumentul că „noi nu avem de ce să ne ascundem, noi nu am făcut nimic rău, ci din contra, am fost cei care am avut de suferit de pe urma puterii sovietice, iar urmașii noștri trebuie să ne cunoască numele și trecutul”.

– Prin interviurile făcute direct cu oamenii care au trecut prin calvarul deportărilor staliniste ce emoţii aţi descoperit în privirea, mimica, gesturile lor?

Comunicarea cu acești oameni este o experiență de viață unică pentru fiecare dintre noi. Memoriile lor vorbesc despre multă durere și suferință, dar și despre efortul de a supraviețui în condiții dramatice, despre perpetuarea valorilor culturale și identității de neam. Relatarea amintirilor de peste ani reflectă caracterul lor accentuat emoțional. Chiar și pentru cei care în momentul ridicării erau la vârsta de 3-5 ani, intervenția în casa părintească în toiul nopții, perchezițiile violente și ordinele răspicate rostite în limba rusă, primii ani de deportare, inclusiv moartea celor apropiați, sunt adânc încrustate în memorie. Amintirile persoanelor intervievate narează despre perioada deportării în termenii unui timp și loc al traumei („eram în robie”, „ne păzeau ca pe niște criminali”). Locul de dislocare „pe veci” a familiilor basarabene, cu puținul pe care au reușit să-l ia de acasă și îmbrăcămintea sumară („eram doar în cămășuici, cum ne-au ridicat noaptea din pat”), este prezentat ca un loc străin, neprietenos, necunoscut („surghiun”, „siberii de gheață”).

Sentimentul trădării, consemnat în memoriile victimelor, este la fel însoțit de multă suferință. Intervievații nu ascund că au știut persoanele care „i-au pus pe liste”, însă – impresionant! – niciunul din cazuri nu relevă încercări de răzbunare atât din generația celor maturi, cât și din generația descendenților. Mărturiile lor invocă o singură putere – cea divină, în drept de a face dreapta judecată, crezând în pedeapsa lui Dumnezeu asupra celor care i-au denunțat. În cazul relatat de Elena Catelli din s. Nicolaevca, r. Sângerei, deportată în 1949 în reg. Tiumen, președintele de colhoz care i-a pus în lista persoanelor condamnate la deportare a ajuns mai rău decât cei care au trăit exilul deportării.

Revenirea din deportare a însemnat o nouă încercare. Nina Lupașcu din s. Trușeni, deportată în 1949 în reg. Tiumen, ne mărturisește: „Casa era, dar nu aveam voie să stăm în ea. În 1955, când ne-am întors acasă, am decis să recuperăm casa părintească. Folosită pe post de școală-internat, casa era într-o stare deplorabilă, fără sărai, gard, poartă, iar din toată gospodăria rămăsese doar beciul”. Or, pentru acești oameni redobândirea statutului economic și social fiind o condiție importantă a reintegrării lor în societate: „Cât am trăit în Siberia, tot timpul mă gândeam ce să fac și cum să fac, ca să am și eu studii superioare, să am casă și să fie îmbrăcată, mobilată, să am familie și să fim cu toții sănătoși”.

– Ce povestesc copiii de atunci, adică maturii de azi, despre copilăria de acolo?

Memoriile copiilor deportați scot în evidență efecte dramatice pe durata întregii vieți. Revenirea la mersul firesc al lucrurilor a fost pentru ei un proces complicat și dificil. Adesea, vorbesc despre lupta cu regimul pentru demonstrarea nevinovăției părinților („am scris scrisori la Moscova, și la Chișinău am scris”) și despre nedreptățile trăite în așteptarea reabilitării („părinții mei s-au stins din viață fără a mai afla despre reabilitare”). Trauma provocată prin rusificarea procesului de școlarizare este un moment central din copilăria deportaților. Toate disciplinele erau predate în limba rusă, de multe ori fără manual, caiete sau rechizite, fiind siliți să repete de nenumărate ori anul școlar, cum a fost în cazul Tamarei Lupușneac din s. Mălăiești, r. Râșcani, deportată în 1949 în reg. Kurgan: „Aici, în Mălăiești, am terminat clasa IV-a. Când ne-au dus în Kurgan, ne-au dat pe toți moldovenii în clasa în care am fost acasă. Dar noi, dacă nu știam rusește, nu am priceput nimic! Noi, moldovenii, am rămas toți repetenți: n-am știut rusește și n-am trecut! Am învățat rusa, între timp, și la anul următor m-am dus iar în clasa IV-a, am învățat trei ani în clasa IV-a!”.

Majoritatea memoriilor indică și asupra problemelor create artificial în ascensiunea profesională. Elena Bliuc, deportată din s. Sudarca, r. Dondușeni, în 1949 în reg. Habarovsk, mărturisește: „Am venit la Chișinău, m-au primit rece, nu știau care gaură să astupe cu mine. Au știut ei cine sunt! Au știut că eu sunt din deportați: vedeau din documente că sunt născută aici, dar cu Institutul terminat în Habarovsk. Ce am căutat eu în Habarovsk!? S-au priceput ei…”.

– Majoritatea celor deportaţi au fost gospodari în satele lor. A reuşit regimul să-i distrugă pe acei oameni, să le taie rădăcinile?

În niciuna din istoriile de viață relatate de supraviețuitorii deportărilor staliniste nu am consemnat situații când aceşti oameni s-ar fi lăsat frânţi de regim. Mărturiile lor sunt dovada unui fenomen mai complex care vorbește despre „o demnitate a deportaților”. Viața persoanelor deportate a fost o luptă și un sacrificiu continuu. În primul rând, prin munca istovitoare pentru a rămâne gospodari în orice împrejurare – statut social revendicat cu greu chiar și după revenirea acasă (în toate cazurile!). Majoritatea familiilor prezentate în acest volum au luat viața de la capăt de cel puțin trei ori.

– Lucrarea Dumneavoastră, de o importanţă majoră, certă, va continua?

Studierea memoriei victimelor regimului stalinist în Basarabia cere un efort continuu de recuperare și valorificare. Explorarea acestui gen de amintiri ne ajută să înțelegem efectele indirecte și implicațiile de lungă durată produse de experiența deportării. Aceşti oameni sunt nişte oglinzi ale timpului.

Institutul „ProMemoria” continuă să colecteze memoriile, mărturiile victimelor regimului totalitar-comunist în cadrul programului de stat Recuperarea și valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din RSS Moldovenească în perioada anilor 1940-1941, 1944-1953, desfășurat în cooperare cu Muzeul Național de Istorie a Moldovei și Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți, și invită pe cei interesați să se adreseze la tel. 022 594061 sau pe adresa de e-mail: inis@promemoria.md sau inis.promemoria@gmail.com.

The following two tabs change content below.
Victoria Popa

Victoria Popa