„Viaţa mea e mai mult necaz decât bucurie”

TRAGEDIE NAŢIONALĂ // Moscova, şantierul fatal al moldovenilor

L-am văzut de mai multe ori în această primăvară stând cu mâna întinsă pe marginea unei străzi din oraşul Bălţi. Fără degetele de la ambele picioare, privea cu ochi trişti la trecători. I-am oferit şi eu de fiecare dată, ca atâţia alţii, câte un leu. Zilele trecute, am îndrăznit să mă apropii şi i-am zis: „Spuneţi-mi ce s-a întâmplat cu picioarele dvs şi cum aţi ajuns să cerşiţi?”. „La ce v-ar trebui să ştiţi?”, a fost răspunsul lui fără niciun fel de răutate. „Sunt de la ziar şi aş vrea să cunosc povestea vieţii dumitale.” „Viaţa mea nu poate fi exemplu de urmat. E mai mult necaz decât bucurie. Dar dacă vreţi să aflaţi, am să vă povestesc…”

Născut în 1974 într-un sat din fostul judeţ Bălţi, Valeriu era al doilea copil în familia soţilor Rusu, ţărani din talpă ce lucrează, anotimp de anotimp, pământul. Copleşit de necaz şi lehamite, ca toţi ţăranii lăsaţi unul la unul cu bucata de pământ primită în proprietate, în 2000, capul familiei s-a stins din viaţă. Rămaşi fără tată, cei doi fii s-au pus mai serios pe treabă, lucrând alături de mama, din zori până în noapte, cotele de pământ. S-au căsătorit pe rând.

Pentru a-şi rezolva mai uşor problemele financiare, Valeriu împreună cu soţia au plecat la câştig la Moscova. Valeriu muncea la construcţie, iar Mirela, soţia lui, într-un magazin. Au fost fericiţi mai bine de un an în capitala Rusiei. Dar de la o vreme, Mirela lui, cea bună şi grijulie, a prins a fi mai rece. Discuţiile dintre soţi se soldau tot mai des cu răbufniri de mânie. Mirela îi reproşa mereu că nu-i acordă atenţie, iar Valeriu îi amintea de munca lui istovitoare. Într-o zi, soţia i-a spus: „De azi nu ne mai leagă nimic. Mi-am găsit pe altcineva de o mie de ori mai bun ca tine, plec la el”. Şi a plecat.

Valeriu ajunge în taiga

Plecarea soţiei l-a afectat foarte mult. O lună mai târziu, a finisat lucrările la vila unui om de afaceri dintr-o suburbie a Moscovei. Necăjit şi trist, a hotărât să se întoarcă acasă. Valeriu povesteşte: „Luna decembrie. Era un ger de crăpau pietrele. M-am pornit acasă. Aveam o sumă mare de bani la mine. Am intrat într-un bar să mănânc şi să beau ceva ca să mă încălzesc. Acolo m-am întâlnit cu nişte cunoscuţi cu care lucrasem împreună. Nu ştiu ce a fost, mi-o fi pus ceva în băutură sau mi-au făcut altceva, că m-am trezit în puterea nopţii la o gunoişte, îngheţat bocnă şi fără bani. Am vrut să mă ridic, dar picioarele nu mă ascultau. Aşa m-au găsit nişte oameni care au chemat o ambulanţă şi m-au dus la spital.

Mi s-a spus că degetele de la picioare sunt îngheţate şi trebuie să mi le amputeze, dar pentru operaţie e nevoie de bani. Am sunat prietenului meu, Mihail, un bărbat foarte bun la suflet de la sudul republicii, care, de asemenea, muncea la Moscova. El m-a ajutat, a plătit pentru operaţie. Am stat aproape jumătate de an la spital. La externare, mă plângeam că nu am bani de drum ca să mă întorc în Moldova. Un bărbat bine făcut, aflat în vizită la un bolnav, m-a auzit şi mi-a zis: „Hai cu mine la vila mea. O să-ţi dau de câştig”. Nu ştiam că omul plăcut la prima vedere e lupul îmbrăcat în piele de oaie. Şi m-a dus la capătul pământului, într-un sătişor cu patru case, situat la 500 km de Tver. Pe acest bărbat îl chema Vladimir Aleksandrovici. Din cele patru case, două erau ale lui”.

În robie

Ajuns la moşia lui Vladimir Aleksandrovici, acesta i-a dat în grijă păsările de lângă casă şi patru vaci pe care trebuia să le pască. Deşi mergea în cârje, se isprăvea destul de bine cu această muncă. Acolo mai lucra un bărbat de 53 de ani care avea grijă de grădină şi de alţi doi bărbaţi fără mâini şi fără picioare. A înţeles de la tovarăşii lui de suferinţă că a fost luat în robie. Cei doi bărbaţi fără mâini şi fără picioare i-au povestit că proprietarul aşa-zisei vile le-a luat apartamentele din Moscova şi i-a adus în acea fundătură.

Şi unul, şi celălalt rămăseseră singuri. Au suportat operaţie după operaţie. Pentru că nu mai puteau de durere, medicii le-au tăiat pe rând ambele picioare şi ambele mâini. Şi acest nene „generos” i-a luat „sub tutelă” chiar de la spital. Cel mai sănătos nu avea nici casă, nici masă, Vladimir Aleksandrovici l-a luat de pe stradă. La toate suferinţele lor, s-a adăugat foamea. Stăpânul se arăta numai sâmbăta, le aducea doar o pâine şi un kilogram de macaroane pentru o săptămână. Zilele treceau îngrozitor de greu. A trecut luna mai, vara, toamna şi iarna. A venit iar primăvara, care, în taiga, la fel ca vara, e foarte scurtă.

Valeriu a încercat să fugă. A rătăcit vreo două săptămâni prin pădurile fără sfârşit ale Siberiei. Stăpânul l-a găsit şi l-a adus înapoi, ameninţându-l că, dacă va mai încerca o dată să fugă, îi va tăia şi degetele de la mâini. A mai trecut un an, al doilea, al treilea. Într-una din zile, când păştea vitele prin taiga, s-a întâlnit cu un vânător, faţa căruia exprima bunătate. Şi-a amintit de vorbele mamei care îi spunea adesea: „În orice împrejurare e bine să ceri sfatul altuia”. Şi moldoveanul nostru i-a spus străinului necazul. Acela l-a sfătuit să scrie o scrisoare acasă şi să-i înştiinţeze pe ai săi unde se află. „Dar cum să o trimit dacă aici nu este nici poştă, nici telefon şi nici măcar nu ştim unde ne aflăm?”, a întrebat Valeriu. Vânătorul l-a asigurat că îl va ajuta, spunându-i să-i aducă chiar a doua zi scrisoarea în locul în care s-au întâlnit.

Evadarea din captivitate

În seara aceea, Valeriu i-a scris fratelui câteva cuvinte. Nu i-a spus în ce stare se află, dar l-a rugat să vină să-l scoată din captivitate, iar a doua zi a transmis vânătorului scrisoarea. Nu era sigur că va ajunge în Moldova. Însă acel vânător se vede că a fost trimis de Dumnezeu, căci a dus scrisoarea la poştă, adăugând şi un post-scriptum în care îi explica fratelui cum să ajungă în acea fundătură. Valeriu oftează şi continuă: „Fratele a venit aşa cum i-am scris, la început de săptămână, când stăpânul nu era acasă. Era 15 octombrie. Eu i-am trimis scrisoarea pe 23 septembrie. A venit cu o maşină pe care a lăsat-o în pădure. M-a furat de acolo. Nu era timp de îmbrăţişări şi de lacrimi. M-a înşfăcat iute în braţe şi m-a dus la maşină.

Ceilalţi strigau să-i luăm şi pe ei, dar fratele s-a temut. Am mers cu el la Moscova, unde mi-a făcut documente, apoi m-a adus acasă. Opt ani n-am văzut-o pe mama. Sărmana, când m-a văzut, a încremenit. Toţi ai casei mă credeau mort şi mă boceau. Mi-au făcut slujbe de pomenire cu pomeni, cu tot. Mă bocea mama ca pe un mort când m-a văzut în cârje…” Au trecut de atunci mai bine de opt luni. Fratele, cu familia lui, mama, cu grijile şi neputinţa ei. Ca să nu fie povară pe capul lor, a ales să meargă la un prieten la Bălţi. În fiecare zi, iese în stradă şi cerşeşte ca să-şi facă de pâine şi la pâine. Şi-a făcut buletinul, în prezent îşi perfectează actele pentru grupa de invaliditate: „Acum mai stau cu mâna întinsă în stradă, dar la iarnă ce voi face? Iată de ce îmi fac grupa de invaliditate ca să am măcar pensie”.

L-am întrebat cum îşi vede viitorul. Mi-a răspuns: „Mă gândesc la bine. Mare este Dumnezeu. În cei trei ani, cât am stat în taiga, m-am rugat neîncetat şi Domnul nu m-a părăsit. Poate mă va ajuta şi acum să-mi găsesc o slujbă ca să mă hrănesc. Pot coase încălţăminte. Am 36 de ani şi mai pot iubi şi un suflet pereche…”

Nina Neculce

The following two tabs change content below.