Viaţa-i glumă serioasă

SOARTĂ // Cum şi-a aranjat un puşcăriaş viaţa

Ion aştepta ziua de eliberare din penitenciar cu nerăbdare. Spera că va începe o viaţă nouă şi că de acum înainte o să fie cu ochii în patru, nu cumva să dea peste alte belele. Cinci ani de puşcărie era destul pentru el!

A fost prins, cum s-ar zice, în flagrant, cu gențile pline cu lucruri furate. Chiar stăpânul apartamentului se întorsese acasă pe neprins de veste. Uitase omul să-și ia actele de identitate și s-a împiedicat în prag de propria geantă încărcată cu tot ce avea el mai bun – lucruri agonisite cu greu pe parcursul mai multor ani.

Prins în flagrant

Până să vină poliția, l-a legat fedeleș. Ion era atunci un copil jigărit, prost îmbrăcat și mereu flămând. Trăia din furat pentru că nu avea pe nimeni. După naştere, mamă-sa l-a părăsit, motivând că nu are casă, nu are părinți și nici lucru stabil.

Crescuse prin mai multe instituții de stat. Când a fost nevoit să-și ia zborul în lume, s-a trezit singur singurel – fără rude, fără prieteni. Ce avea să facă? S-a pus pe furat până l-au prins.

Zic, aștepta Ion cu nerăbdare ziua eliberării. Nu de alta, dar mai avea și un interes. Cât a stat la pușcărie a corespondat cu o fetișcană din satul unuia de teapa lui. Despre ce aveau să vorbească doi pușcăriași? Despre isprăvile lor din trecut și despre ce au de gând să facă în viitor.

Visul lui Ion

Ion, visător și naiv încă, i-a spus colegului de suferință: „Uite, ies de aici, îmi caut o fată și mă însor! Vreau să trăiesc și eu ca toți oamenii – să am nevastă și copii”. „Nimic mai simplu”, i-a spus acela. „Dacă vrei, te însori chiar cu verișoara mea, Veronica. Trăiește singură în casa bunicii, lucrează socotitoare într-o brigadă, e o fată tare cumsecade. Îți dau adresa ei, scrie-i!”.

Au corespondat aproape doi ani de zile, și-au mărturisit lucruri pe care nu le-au spus nimănui până atunci. Așa a aflat Ion că Veronica are 25 de ani, că s-a născut cu un picior mai scurt și că acest beteșug a scos-o din rândul fetelor de măritat. „Îți scriu pentru că sunt singură și am nevoie de un prieten. Cine știe dacă ne vom întâlni vreodată? Una te rog mult, nu arăta scrisorile mele colegului tău de cameră. E un om rău. Să nu-i spui lucruri pe care le-ar putea întoarce împotriva ta.

„Prietenul tău ţi-a făcut-o”

Un coleg de-al lor primise un pachet de acasă. Cum se obișnuia, fericitul pușcăriaș și-a servit camarazii, dar ce avea mai bun a păstrat pentru el pe mai târziu. Noaptea, când ceilalți dormeau, a căutat în ascunzătoarea lui și n-a găsit nimic. Înfuriat, a cotrobăit pe la ceilalți și a descoperit unele lucruri  sub salteaua lui Ion. Firește că l-a trezit și l-a luat la bătaie, deși acesta nu ştia nimic. S-a pus în genunchi și își făcea cruce, nu știa altfel cum să-și dovedească nevinovăția. Adevărul l-a aflat de la un alt camarad: „Prietenul tău ți-a făcut-o”.

Mare pacoste de om! Nu i-a spus nimic lui Ilie, dar din ziua aceea și-a pierdut orice încredere în el. Nu i-a mai vorbit ca odinioară. Se ferea și de ceilalți, şi ei și-ar fi bătut joc de el.

Voia să-şi schimbe viaţa

Când îi mai rămăseseră câteva luni până la eliberare, cineva venise în vizită la el. Ion, vă spuneam, nu avea pe nimeni. Așa a cunoscut-o pe Veronica. I-a părut frumoasă – o fată cu ochi albaștri, păr cârlionţat și zâmbet blajin. Şi fata era curioasă să-l vadă pe cel cu care a corespondat mai bine de un an. Nu știu cum, dar s-au plăcut. Ion, deși cam subțirel la trup, arăta altfel, mai împlinit, avea mai multă siguranță în priviri.

Veronica, dintr-o pornire generoasă, l-a invitat să vină în satul ei după eliberare: „Ai unde trăi la mine. Poate te aranjezi și la lucru”. Dar Ion n-a făcut în viața lui nimic. Avea însă de gând să-și schimbe viața definitiv.

Se căsătoresc

În ziua când a ieșit din pușcărie, îl aștepta Veronica cu un buchet mare de liliac. „Am rupt toate florile din fața casei”, a spus ea râzând. Venise cu o maşină din sat și l-a dus pe Ion la casa ei. Nu avea de gând atunci să se mărite cu el. Se știa beteagă și speranța de a-și crea o familie i se spulberase demult. Fata pregătise bucate alese, de parcă îi pășise pragul cel mai scump om din lume. Satul fireşte că era cu ochii pe ei. „Oare unde l-o fi găsit?”, se întreba.

Ion și-a găsit de lucru la calea ferată. Nu avea un salariu de invidiat, dar erau bani cinstiți și cu fiecare lună lucrată i se părea că se curăță de păcatele trecute. Tot mai des satul îi vedea împreună la club, la petreceri.

Ion se obișnuise atât de mult cu Veronica, că nu mai lua în seamă faptul că alături de el pășește cu greu. O sprijinea întotdeauna de braț sau de talie și îi părea că e bine și frumos așa. Într-o toamnă, la trei ani de când locuiau împreună, s-au căsătorit. Veronica era în a patra lună de sarcină și fericită peste poate. Avea un soț cuminte, în scurt timp și un copil. Ce își mai putea dori oare?

Încep necazurile

Uite că s-a întors de la pușcărie verișorul Veronicăi. În primul rând, a umplut satul cu minciuni despre Ion. „E periculos”, zicea el. „Veronica se poate trezi cu beregata tăiată, că e nebun.”  Nu înțelegea Ion de unde vine dușmănia asta, dacă chiar Ilie i-a dat adresa Veronicăi. Apoi au început a dispărea lucruri din gospodăria oamenilor – un poloboc, instrumente de lemnărit etc. Toate se întâmplau să fie găsite ba în grădina Veronicăi, ba la brigada unde lucra ea, ba pe hudița din preajma casei lor.

Și satul a început să-l creadă pe Ilie. Cine știe la ce te poți aștepta de la el. Veronica şi Ion știau de unde le vin necazurile. Satul s-a pus de pândă: „Dacă prindem hoțul, îi facem capătul pe loc!”. Îl bănuiau pe Ion, dar și pe Ilie, pe care îl cunoșteau de mic, se bănuiau unul pe altul și așa săptămână de săptămână tot cu ochii la pândă.

Între timp, Veronica a născut o fetiță de mai mare frumusețea. Era a ei și nu putea fi decât prințesa mamei. Ion s-a trezit și el bărbat împlinit. La locul de muncă l-au văzut harnic și priceput și i-au propus să facă un colegiu care i-ar ușura urcușul în viaţă. Prinseseră pentru Ion un soi de dragoste frățească. Un copil orfan întotdeauna atinge simțirea omului cu suflet. Dar în sat oamenii erau altfel cu ochii pe el. N-a făcut el oare pușcărie?! Vă spuneam că erau vigilenți și bănuitori sătenii.

Cum au prins hoţul

În capcană însă a căzut cu totul altul. Și uite cum a fost. S-a răspândit în sat vestea că badea Ion, cel din marginea pădurii, și-a vândut oile, că bani buni a luat pe ele și că poimâine se duce la Chișinău să-i dea fetei toată suma ca să-și cumpere apartament. De la casă la casă, suma creștea considerabil. Pe la miezul nopţii – în sat lumea se culcă devreme – se aude că umblă cineva la uşa casei. Badea Ion şi alţi câţiva bărbaţi erau gata să întâmpine hoţul, ba chiar îl aşteptau cu nerăbdare, fiecare dintre ei având arma sa de luptă – o furcă, un topor, unul venise chiar cu o greblă nou-nouță.

Intrusul a păşit pragul și toți au tăbărât peste el. I-au smuls cagula de pe faţă și cine credeți că era? Ilie în carne și oase! Când s-a văzut găbjit, se ruga la ei să nu-l dea pe mâna poliției. Fac ce ziceți, dar nu mă băgați din nou la dubală. Că l-au bătut măr e una la mână, tot în noaptea ceea l-au alungat din sat. Și le-au hotărât părinților băiatului că, dacă vor să-l vadă, n-au decât să se întâlnească pe aiurea, dar pe moșia satului să nu calce. L-au pus să scrie mărturisire ce-a făcut, când și cum, având astfel la mână o probă ca să-l poată da pe mâna poliţiei.

De atunci, Veronica și Ion al nostru n-au avut alte probleme decât cele pe care le are orice familie tânără – lipsă de bani, nopți nedormite, probleme de sănătate, ca la orice om care-și înjgheabă o gospodărie trainică. După șapte ani de căsnicie, aveau de acum trei copii și Ion ajunsese brigadier la calea ferată. Când l-am cunoscut în 2008, venise la redacție cu rugămintea să-l ajut să o găsească pe mamă-sa. „S-ar bucura, mi-a spus el, să afle că are trei nepoți…”

Lidia BOBÂNĂ

The following two tabs change content below.
Lidia Bobână

Lidia Bobână