Viaţa ei acum e tristă, n-a ştiut să fie-artistă

„Ne-am creat o poveste frumoasă de iubire, dar nu am ştiut să o menţinem. A trebuit să ne despărţim ca să înţeleg că el a fost totul pentru mine”

edit copy_0

Foto simbol

 

Îndrăzneaţă, suplă, visătoare şi elegantă în mişcări – aşa arăta Adela în clasa noua, la început de an şcolar. Veniseră în acea toamnă în clasa lor mai mulţi elevi din satele vecine, unde nu erau şcoli medii. Adela era şefa clasei şi dirigintele a împuternicit-o să întocmească lista tuturor elevilor noi veniţi. Aşa avea să-l cunoască pe Vlad, cel care, la câteva luni după absolvirea şcolii, i-a devenit soţ.

În momentul în care l-a întrebat cum îl cheamă şi de unde vine, în privirile lor, a strălucit acel ceva ce mişcă inimile. O jumătate de an au comunicat prin priviri. Iar în prag de primăvară, când totul în jur spunea: iubeşte, Vlad şi-a luat inima în dinţi şi i-a scris Adelei prima scrisorică de dragoste. La începutul anilor 1980, nu se ştia de internet şi telefoane mobile. Îndrăgostiţii din şcoli îşi scriau scrisorele, care erau transmise în mare taină adresatului printr-un coleg sau colegă. Era o iubire discretă şi delicată. Câtă inocenţă şi câtă risipă de gânduri frumoase se aşternea pe acele bileţele citite şi răscitite pe ascuns şi învăţate pe de rost de Adela şi Vlad!… Apoi locul scrisorilor l-au luat întâlnirile sub clar de lună. Iar la un an după absolvirea şcolii medii, în timp ce îşi făceau studiile la acelaşi colegiu, Vlad a cerut-o pe Adela în căsătorie.

La început, părinţii s-au opus acestei căsătorii, considerând-o prea timpurie. Dar când au înţeles că Adela era deja însărcinată, le-au dat binecuvântarea. Au fost miri frumoşi şi au plutit ca două păsări în dansul lor de nuntă.

Oază de lumină şi bunătate

Şi aşa tinerii au pornit cu dreptul în viaţa de familie. După ce le-a luminat Dumnezeu sufletele şi casa cu doi feţi-logofeţi, veniţi pe lume la un an unul după altul, Adela şi-a continuat studiile întrerupte, având în toate ajutorul soţului, mai cu seamă, sprijinul mamei-soacre. Despre ultima Adela are numai cuvinte de laudă, căci a lipit-o la sufletul ei ca pe propria fiică. De cum i-a păşit pragul, pur şi simplu, a atenţionat-o că vorba rea trebuie să rămână nerostită, pentru că rana de cuţit se tămăduie, iar cea de cuvânt – niciodată. Şi nora a ţinut cont de povaţă. Dar nici nu avea cum să-i spună vorbe rele soacrei, deoarece se purta foarte frumos cu ea, avea grijă de copii, o învăţa cum să facă un borş, o mămăligă şi toate felurile de bucate ce le ştia a face ca o bună gospodină.

Trebuie să vă spun că eroina noastră a avut o copilărie plină de greutăţi şi n-a stat pe lângă plită ca să deprindă secretele artei culinare. Părinţii au pus-o la lucru de mică mai mult pe afară. De la cinci ani şi până în clasa patra, a păscut oile în colhoz. Iar din clasa patra şi până în clasa a zecea, a muls 16 vaci la ferma colhozului pentru cinci ruble, care i se dădeau la sfârşitul lunii… Ajunsă în casa mamei-soacre, a început să-şi facă viaţa frumoasă. În câţiva ani, şi-a înălţat o casă de toată frumuseţea. Îi era drag să muncească ca să aibă de toate. Şi soacra o susţinea. Astfel, visul Adelei de a avea casă şi masă, copii buni, bărbat înţelegător, frumos şi deştept, se împlinise.

A fost prins în mrejele alteia

Energia cu care Adela ţinea casa ar fi putut pune în funcţiune o hidrocentrală. Muncea mult, cu pasiune, aşa încât, când anii au prins a se rostogoli spre 40, toată povara gospodăriei cădea pe umerii săi. Iar pasiunea din colţul tainic al inimii s-a mai domolit. Vlad venea de multe ori acasă de la pădure (lucra pădurar) şi zicea: „Soţie dragă, mai lasă lucrul cela că îl vei găsi şi mâine. Vino şi te culcă lângă mine, spune-mi ceva frumos…”. Iar ea, tot cu griji şi probleme, cădea frântă de oboseală şi nu-i mai ardea de dragoste, de vorbe dulci. Dar cine nu ştie să o ştie că bărbatul, ca şi un copil, are nevoie de gingăşie…

Şi Vlad, bărbat frumos şi cu trecere la femei, a fost prins în mrejele alteia cu pofte şi dorinţi, care l-a găsit singură acolo, în liniştea pădurii. Încerca din nou sentimente puternice pe care nu le putea ascunde. Peste un an şi câteva luni, Adela avea să facă cunoştinţă cu amanta chiar acolo, la canton, în timp ce soţul ei se giugiulea cu ea. A trecut prin momente de şoc atunci când a descoperit că a fost înşelată. I se părea că totul s-a sfârşit. S-a întors acasă şi a plâns pe umărul soacrei, care încerca să o liniştească. Dar ia linişte de unde nu-i! Se plimba fără rost prin casă şi, pentru prima dată, i se păreau camerele strâmte. Gelozia clocotea în ea.

Peste vreo două săptămâni de furtuni, s-a liniştit şi a decis să lase totul copiilor şi să plece în satul de baştină. Copiii erau deja mari, porniţi pe drumul propriilor familii. Vlad s-a mai trezit din beţia sentimentelor şi o implora să nu plece. Dar Adela nu şi-a putut înfrânge orgoliul, a considerat că aşa e mai bine şi a plecat.

El, cu amanta, ea, singură

Despărţirea a fost grea pentru amândoi, a lovit foarte dur în mama-soacră. Au suferit şi suferă în continuare copiii. Adevărul e că, după 23 de ani de viaţă trăită în comun, s-au despărţit paşnic. Nu s-au dat prin judecăţi, nu au divorţat, nu au împărţit averea. Au ales pur şi simplu să trăiască separat. De nouă ani, el şi amanta sa stau la canton. Au un copil împreună. Adela locuieşte într-o căsuţă pe care şi-a cumpărat-o în satul ei de baştină. De reţinut că, chiar şi aşa despărţiţi, nu uită unul de altul. Îşi dau telefoane din când în când, îşi oferă flori la zilele de naştere. Adică, păstrează o relaţie de prietenie în amintirea frumoasă a anilor trăiţi împreună…

După atâţea ani de viaţă separată, Adela e convinsă că vina pentru despărţire o poartă amândoi: „Ne-am creat o poveste frumoasă de iubire, dar nu am ştiut să o menţinem. A trebuit să ne despărţim ca să înţeleg că el a fost totul pentru mine. Atunci, cele întâmplate au tăiat adânc în sufletul meu. Astăzi, regret că nu am ştiut să fiu artistă în acele clipe. A fost doar o furtună, apoi nişte principii. Ei şi ce dacă mi l-a ademenit o femeie singuratică. Nu trebuia să fiu egoistă. Trebuia să iert. Pentru că eu nu am ştiut cum să-l ţin lângă mine. Noi, femeile de la ţară, nu reuşim niciodată să terminăm un lucru, dar trebuie să-l mai lăsăm şi să mai dăm frâu liber patimilor. De când locuiesc singură, am început să înţeleg mult mai multe şi să mă văd în stare să binecuvântez şi pe alţii. Când vine câte una şi îmi spune: „Gata! Mă despart. Nu mai pot să-l suport! Umblă pe la altele”. Eu îi zic: „Nu te grăbi. Gândeşte-te bine! E mai uşor să rupi o relaţie decât să o refaci. Du-te acasă şi îmbracă cea mai frumoasă rochie. Pregăteşte mâncarea lui preferată, pune pe masă băutura lui preferată şi aşteaptă să-l întâmpini cu cele mai duioase cuvinte. Şi tot aşa, seară de seară. Vei vedea că nu va mai merge la altele…”

The following two tabs change content below.