Veteranul poştaş din raionul Călăraşi

De mai bine de 40 de ani le aduce oamenilor ziare, pensii, scrisori, telegrame, noutăţi bune şi rele

A poştărit mai bine de patru decenii şi continuă să bată zilnic peste zece kilometri pe jos, pentru a împărţi locuitorilor din mahalaua Tochile, situată la o distanţă de 8 km de oficiul poştal din Sipoteni, pensii, scrisori, telegrame. Soarta l-a făcut din tractorist poştaş. De-a lungul anilor, a circulat cu căruţa, scuterul, motocicleta. Azi, se deplasează până la Tochile cu maşina cumpărată din banii de pe calul primit în calitate de premiu acordat poştaşilor de un ziar din republică.

Victoria POPA

„De-i frig, de plouă, de bate vântul”, pensiile, presa ajung la timp în mahalaua Tochile a localităţii Sipoteni din Călăraşi. Poştaşului Ion Trifan i-a fost repartizată o parte a satului, de unde-şi are obârşia şi vieţuieşte peste şapte decenii. Spune că i-a fost dat să ajungă poştaş şi de mai bine de patruzeci de ani să le aducă oamenilor ziare, pensii, scrisori, telegrame, noutăţi bune şi rele.

Ruşinea şi plăcerea poştăritului

A ajuns să lucreze poştaş în anul 1972, după o cumpănă avută în timp ce lucra în calitate de tractorist. „Mi-au spus că nu mai pot urca pe tractor. Aveam doar treizeci de ani atunci. Aveam familie şi trebuia să mă gândesc cum s-o întreţin. Am avut un unchi bătrân care a lucrat peste trei decenii poştaş. El m-a îndemnat. Îmi era ruşine să lucrez poştaş şi nu-mi dau seama de ce”, povesteşte Ion Trifan. În opinia sa, până atunci, poştaşi erau doar femeile.

„M-am dat uşor cu munca şi a început să-mi placă, pentru că comunic cu copii, oameni de diferite vârste, care uneori se mai şi sfătuie, se jeluie. Ascult şi eu şi mai dau câte un sfat”, se confesează bărbatul.

„Cât îi trebuie unui om?”

De la el aflăm că în primii ani de lucru satele erau mai populate. Se năşteau mulţi copii. „În anul 1972, eram nouă poştaşi. Acum suntem şase poştaşi. Eu, Parascovia Răilean, Anastasia Stegar, Olga Cuşceac, Valentina Raţă, Ana Martea şi la fiecare îi revin câte 550 de locuitori”, explică septuagenarul. Oftează zicând că pleacă lumea din sate şi asta îl întristează.

Cu vădită mândrie ne spune că nimic nu e uşor în viaţă, dar, dacă ai răbdare şi înţelepciune, le reuşeşti pe toate şi ajungi departe. L-am întrebat ce salariu are un poştaş. „Trebuie să alergăm mult pentru un salariu ceva mai mare. Mai fac şi sport, râde moşul. De la servicii ni se mai adaugă şi nişte leuţi în plus. Uneori salariul ajunge la 1100, cel mai mare poate ajunge la 1200 de lei. Am o pensie de 956 de lei”, ne spune el. Nu se plânge de nimic, pentru că nu are copii de crescut. Locuieşte cu soţia în pace şi bună înţelegere. Se roagă numai pentru sănătate, căci în rest are de toate. „Şi-apoi, cât îi trebuie unui om?”, mă întreabă retoric poştaşul.

Vrea să mai lucreze, deşi are 71 de ani. Citeşte presa. Îi place JURNALUL pe care îl propune pentru abonare şi locuitorilor din satul natal, ca şi ceilalţi colegi ai săi care au participat la concursul „Prietenul JURNALULUI”, lansat în campania de abonare 2012 pentru poştaşii din RM. Consideră că un premiu este o stimulare pentru a perfecta mai multe abonamente şi a munci mai mult, astfel şi lumea este mai informată. „Este bună gazeta voastră”, îmi şopteşte la ureche Ion Trifan.

Fericirea unui om de la ţară este să aibă un serviciu permanent şi sănătate, pentru că, având ceva orătănii pe lângă casă, se descurcă. „Nouă nu ne trebuie palate. Sănătate de-am avea”, se confesează poştaşul veteran Ion Trifan.