Vers cu vers

alex-stefanescu-daca-s-ar-asculta-ar-fi-o-crima-discreta-18408931Aproape toate versurile lui Eminescu contează mult pentru mine. Sunt hotărât, de altfel, să nu mor înainte de a analiza întreaga operă eminesciană vers cu vers. Nu-mi doresc altceva decât să fiu eliberat de numeroasele obligații pe care le am și să stau scufundat în farmecul acestei opere, ca un fluture în caliciul unei flori (comparația cu fluturele – un nou prilej pentru adversarii mei literari să mă ironizeze!).

„Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată”. Cu câtă artă foloseşte Eminescu cuvântul „frunză”: la singular! Nimeni nu reuşeşte ca el să obţină maximum de efect din cele mai obişnuite cuvinte ale limbii române. În cazul acesta singularul cuvântului „frunză” devine surprinzător de expresiv. „Frunze-mprăştiate” ne-ar fi făcut să ne gândim la serviciul de salubritate. „Frunză-mprăştiată” ne ridică imediat în cerul poeziei.

„Cobori în jos, luceafăr blând, alunecând pe-o rază”… Unii simt o plăcere să identifice în acest vers un pleonasm. Nu se poate coborî altfel decât în jos. Ceea ce înseamnă că precizarea „în jos” este inutilă. Iată, exclamă ei, cu o satisfacţie secretă, chiar şi Eminescu greşea. De fapt, nu greşea. Numai dacă îl citim noi greşit putem avea impresia că am găsit o eroare în poemul Luceafărul. Nu este vorba de o simplă rugăminte, „cobori, vino la mine”, ci de o rugăminte ritualizată, de o incantaţie, repetată, de altfel, pe parcursul poemului. „Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!” „Cobori, luceafăr blând” ar fi fost mai concis, dar verbul la imperativ, de numai două silabe, n-ar fi avut timp să reverbereze în conştiinţa cititorului. Poetul prelungeşte de fapt verbul scriind „cobori în jos”, îl adaptează la ritmul unei ceremonii a implorării.

„Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe/ Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe”. Este un gest bărbătesc, care simbolizează transformarea fetei în femeie. Nimeni nu şi-a mai reprezentat cu atâta delicateţe, ca Eminescu, virginitatea. Pânza de păianjen este un hymen extern, o iradiere protectoare a fecioriei.

„Lângă lac, pe care norii/ Au urzit o umbră fină,/ Ruptă de mișcări de valuri/ Ca de bulgări de lumină,// Dându-și trestia-ntr-o parte,/ Stă copila lin plecată,/ Trandafiri aruncă roșii/ Peste unda fermecată.”

Un istoric astăzi la modă, Lucian Boia, face afirmația exorbitantă și falsă că Eminescu și-a cucerit cititorii doar prin muzicalitatea versurilor lui. Când este tradusă poezia eminesciană își pierde – susține Lucian Boia – singurul ei atu, muzicalitatea, și nu spune nimic străinilor. Nimic mai departe de adevăr. Lăsăm la o parte faptul că mulți traducători talentați reușesc să reconstituie în alte limbi muzica limbajului lui Eminescu. Dar, cu sau fără muzică, poezia eminesciană seduce prin noutatea uimitoare a viziunii asupra lumii. Norii care filtrează lumina lunii, imaginea lor reflectată în lac asemănătoare cu o pânză fină și ruperea acestei pânze de mișcările apei ca de bulgări de lumină compun o priveliște care nu pierde aproape nimic prin traducerea poeziei într-o altă limbă. Când citim „bulgări de lumină” auzim o muzică a ideilor care nu are nicio legătură cu sonoritatea versurilor.

Și așa mai departe.

Alex. Ștefănescu pentru Jurnal de Chișinău