Vecină, dragă vecină, lasă-ți bărbățelul liber

Timp de 20 de ani vecinele Domnica și Maria, care locuiesc gard în gard, nu s-au putut vedea în ochi. S-au păruit, s-au bârfit, și-au aruncat  vorbe grele. Motivul: nu-l puteau împărți pe Vasile. Una – soață legitimă, alta – amantă. Domnica – mamă la copii, iar Maria – pofta inimii bărbatului. Dar, de aproape doi ani de când Vasile a plecat la Domnul, cele două femei, spre mirarea unui sat întreg, au devenit cele mai bune prietene…

Eroinele noastre s-au căsătorit în același an. Domnica şi Vasile au făcut nunta după Crăciun, iar Maria şi Andrei, după Paști. Li s-au repartizat locuri de casă în același sector al satului, chiar alături. Astfel Domnica și Maria au devenit vecine.

Necazurile și bucuriile Mariei

Când ambele familii se aflau pe culmile fericirii și iubirii, peste casa Mariei s-a abătut năpasta. Andrei, atins de o boală necruțătoare, a murit într-un miez de vară, pe vremea strânsului pâinii. A rămas Maria văduvă cu un copil în brațe la numai 30 de ani. Femeia era venită din alt sat. A avut o viață foarte grea până la căsătorie. Rămasă orfană de mamă la numai trei ani, a luat multă bătaie de la mama vitregă. O umilea foarte des și o bătea cu cureaua și tatăl său. Nici nu-i treceau bine vânătăile, că părinții îi făceau altele. A avut mai multe momente când nu mai putea suporta durerea și era gata să se arunce într-o fântână sau într-un iaz ca să scape de viața ei amară. Copleșită de necazuri, și-a făcut cruce în toate patru părți când s-a văzut plecată de acasă la o școală de meserii. Acolo avea să-l întâlnească pe Andrei. Băiatul venea dintr-o familie înstărită. S-au plăcut de la prima vedere. Atunci și-a zis în gând: „Dacă acest băiat o să vrea să mă ia de soție, mă mărit”. La finalul studiilor Andrei a cerut-o în căsătorie. Părinții lui nu s-au arătat mulțumiți de alegerea fiului. Maria era prea săracă, iar ei puseseră ochiul pe o altă fată. O fată cu stare, cu părinți gospodari de frunte în sat. Dar n-au avut încotro, mireasa era însărcinată în câteva luni și s-au grăbit să facă nunta. Așa au rămas împreună, și-au construit o casă frumoasă, ajutați de părinții lui Andrei, și au conviețuit în dragoste și înțelegere 12 ani, împărțind împreună și tristeți, și bucurii. Cea mai amară tristețe a venit în clipa când primul lor copil, conceput dintr-o dragoste pură, a murit la naștere…

Și caprele sătule, și bătaia nu chiar ruptă din Rai

Trebuie să vă spun că Maria în tinerețe era nespus de frumoasă, cu părul lung de un negru strălucitor, avea ochii mari, gene lungi, zâmbet blând. După moartea lui Andrei mai mulți bărbați au vrut să-i fure inima, ea însă i-a respins. Pentru toți avea același răspuns: „Nu ești omul care să-l poată înlocui pe răposatul meu soț. Iar Vlăduț al meu nu are nevoie de un alt tată”. Și femeia a avut tăria și curajul să-și rânduiască singură grijile gospodărești.

Ce-i drept, vecinul Vasile dintr-o pornire prietenească o mai ajuta cu ce putea: la spălatul butoaielor, la dat la teasc, la despicatul lemnelor… Și așa, ușor-ușor, într-o zi a privit-o nu știu cum mai altfel și nu și-a mai scos-o din cap. Aventura a început în secret într-o duminică de mai, în timp ce Domnica era la Biserică, iar el împreună cu Maria au ieșit cu caprele la păscut la marginea pădurii. Când Vasile a invitat-o spre poienița cu lăcrămioare, ea era conștientă de ce va urma pentru că amândoi se doreau. A intrat prima în pădure, mișcând lent și provocator din șolduri. Ajunși în poiană, bărbatul a încercat s-o abordeze, iar ea, fascinată de frumusețea peisajului, s-a lăsat ușor pradă dorințelor fierbinți. Iarba crudă, văzduhul înmiresmat, cântul păsărilor au dat și mai multă emoție clipei de mister… Nu le păsa de nimic. Nici faptul că animalele cu care au ieșit la păscut s-au rătăcit prin pădure și le-au căutat vreo două zile, nu li s-a părut deloc grav. În suflete le înflorea iubirea care era mai presus de orice. Și așa, de la o întrevedere la alta, Maria trăia o mare iubire cu soțul vecinei sale. Iubire de care Domnica nici nu bănuia. Se considerau bune prietene.

Dar relația lor a fost descoperită în primăvara următoare tot în poienița cu lăcrămioare. În cel mai intim moment a dat peste ei vrăciuitoarea satului, Liuba, care strângea ierburi de leac din pădure. Îndrăgostiții nici nu au observat-o, iar ea, surprinsă de cele văzute, a alergat într-un suflet la Domnica. Femeia, cum trebăluia pe lângă cuptoruș, așa cu șorțul la brâu, a lăsat zeama pe foc și fuga după Liuba spre pădure. (Casele lor erau foarte aproape de geana pădurii). Nu i-a găsit goi. I-a surprins giugiulindu-se ca doi școlari. Capul Domnicăi a început să bubuie, furia ei dădea în clocot ca zeama din oala de pe foc. A rupt o creangă de ulm și a început să dea în vecină fără milă: „Na bărbat străin, mâță blândă, ce ești! Cum de-ai îndrăznit, terfăloago?!…”. Și dă-i, și dă-i… Maria își acoperise ochii cu mâinile și nu zicea nimic. Loviturile nu i se păreau atât de dureroase, cum erau cele din copilărie. Iar Vasile își ținea buzele strâns lipite și le privea încremenit, fără să rostească un cuvânt sau să încerce să o oprească pe soție. După ce s-a săturat de lovit, Domnica a aruncat vărguța, i-a scuipat pe amândoi între ochi și a rostit: „Mi se face greață să vă privesc, nerușinaților! Las-că-mi vii tu acasă, Vasile!”. A urmat un scandal monstru, după care bărbatul infidel i-a promis soției că nu va mai face amor cu vecina.

Cine ți-o mai lua mărgele…

Dar când se uita peste gard, broboada și haina Mariei i se păreau mai curate, silueta ei mai plină de farmec, vorbele ei mai dulci. Și când se gândea la fiorii ce i le dădeau relațiile clandestine cu ea, uita pe dată de cuvântul dat și continua să sară gardul la vecină. Chiar dacă vedea că bărbatul de lângă ea nu poate fără vecină, Domnica nu l-a alungat. Până la urmă s-a împăcat cu situația. Continua să-l iubească. Zicea că nu e el primul și nici ultimul. O găsea vinovată pe Maria și își descărca furia pe ea. Odată, când l-a văzut pe Vasile ieșind de la ea, s-a repezit, a smuls o nuia din gard și i-a dat „iubire” până a învinețit-o toată.

O supărau și gesturile pe care i le făcea Vasile pe ascuns Mariei. Într-o vară când s-a întors dintr-o călătorie organizată pentru toți șoferii din gospodăria agricolă, i-a adus soției o rochie frumoasă. Pentru amantă a cumpărat lenjerie intimă și un șirag de mărgele. Le-a ascuns în garaj. Domnica a dat de ele și a vrut să-i dea soțului cu cadoul în cap, dar fiul a oprit-o, rugând-o să se ducă să pună pachetul la loc și să se prefacă că nu știe nimic. Domnica l-a ascultat. A tăcut ea cât a tăcut, dar când și-a văzut rivala cu mărgelele la gât nu a mai putut tăcea. I-a făcut multe zile fripte soțului, iar pe Maria a păruit-o în văzul întregului sat, i-a rupt mărgelele, care s-au împrăștiat ca niște lacrimi mășcate pe trotuarul din preajma bisericii…

Timp de 20 de ani s-au depănat mii de momente incomode, momente urâte între cele două rivale și bărbatul pe care îl iubeau. Domnica era compătimită, iar Maria disprețuită și desconsiderată mereu de întregul sat. Dar, de doi ani, de când Vasile a plecat în lumea de dincolo la numai 53 de ani, cele două rivale au devenit cele mai bune prietene. În ziua înmormântării, corpul neînsuflețit al lui Vasile a coborât în mormânt sub privirile îndurerate ale celor doi fii și bocetele fierbinți ale celor două femei cu care a împărțit dragostea.

După praznicul de 40 de zile, Domnica și Maria și-au unit suferința și își plâng una alteia pe umăr. Când una taie o rață mută, cealaltă vine cu o sticlă de rachiu și se pun amândouă pe depănat amintiri despre Vasile, și-l bocesc cu lacrimi amare de plâng și pereții de milă. Coc împreună cei mai frumoși colaci și cele mai gustoase plăcinte și dau mereu de pomană de sufletul lui. Zic amândouă că, dacă ar putea să dea timpul înapoi, nu s-ar mai răni cum s-au rănit. Iar satul se miră: „Ce fel de om mai e și Domnica asta?! În loc s-o omoare cu pietre pe Maria că s-a iubit cu Vasile, ea a iertat-o și a lipit-o de suflet ca pe o soră…”.