Vasile, copil a două mame

Legea naturii // Un copil crescut de o mamă adoptivă oricând se poate întoarce la mama biologică

Elena s-a trezit devreme în ziua aceea. Avea ore şi apoi trebuia să plece în centrul raional. Grăbită de tot, a înşfăcat din tindă sita cu grăunţe şi a fugit afară să-şi hrănească puii. Era sfârşit de mai, soarele anunţa o zi frumoasă. Femeia avea presentimentul că a sosit momentul să i se întâmple şi ei o minune în viaţă. Ştiţi şi voi cum vin treburile astea. Te apucă din senin o stare de nelinişte care s-ar părea că e fără vreun motiv serios şi, vrei nu vrei, aştepţi ceva nemaipomenit.

Femeie frumoasă şi severă

În starea asta de spirit era şi Elena. Locuia singură.
Bărbatul ei a părăsit-o pentru că era sterilă. În cei 20 de ani de căsnicie, nu i-a născut un copil şi acum, la 42 de ani, fireşte că nu mai spera nici să se recăsătorească şi nici să nască. Ştiţi că într-un sat e grea treaba asta. Să fi fost fără studii, urâtă, săracă sau fată bătrână, mai avea şanse să-şi găsească pe cineva. Elena însă era frumoasă, avea două facultăţi şi, în plus, directoare de şcoală. Femeie severă, deprinsă să dicteze în casa ei şi în şcoală. Ce bărbat ar dori să aibă o asemenea nevastă? Să fi fost una mai simplă, o puteai pune la punct. Cu Elena însă aşa ceva nu ar fi mers…

Cum a ajuns copilul în curtea ei

Vă spun că, în dimineaţa ceea, a ieşit să-şi hrănească găinile. Dar uite că, la colţul casei, s-a împiedicat de ceva. Când a plecat ochii, a înmărmurit – un copil dormea pe un vraf de hlujeni. Era învelit cu un şal de lână. Să fi avut băiatul vreo şase anişori. Dormea adânc şi n-a simţit că cineva s-a aplecat deasupra lui. Era străin, căci Elena îi cunoştea pe toţi copiii din sat. Nu s-a îndurat să îl trezească, vă spuneam că se grăbea la şcoală şi în centrul raional. Stând la cumpănă, a zărit-o pe vecină-sa, Vera, care îşi ducea vaca la cireadă. A strigat-o la gard şi a rugat-o să aibă grijă de copil, să nu-l lase să plece nicăieri până se va întoarce ea.

A tras o fugă la şcoală, a rugat pe cineva să o înlocuiască, a reuşit să-şi telefoneze şeful şi să-l prevină că va lipsi de la şedinţă. Nu avea răbdare să afle cum a ajuns copilul în curtea ei. Cel care l-a lăsat acolo l-a pus pe un maldăr de hlujeni şi l-a învelit nu cu te miri ce, dar cu şalul de lână. Lucrul acesta nu i-ar fi dat în cap unui copil atât de mic.
Când s-a întors acasă, copilul încă dormea. L-a luat în braţe şi l-a dus în casă. Abia atunci a observat că în buzunăraşul de la piept avea o hârtie. Rânduri înşirate în grabă: „Îl cheamă Vasile, are cinci ani. Am auzit de dumneavoastră de la o femeie cu care am călătorit în tren. Mi-a spus că nu aveţi copii, tare vă mai căina. Poate îl creşteţi pe al meu? Nu am bărbat, nu am nici casă şi m-am săturat să îl chinui. Umblăm mai mult flămânzi. Dar cât poţi să trăieşti din mila altora? Nu m-am îndurat să îl dau la o casă de copii. Eu am crescut acolo şi ştiu ce înseamnă asta…”

Viaţa ei s-a schimbat

Ştiu că unii citesc poveştile mele cu sarcasm, alţii – cu neîncredere. Mă rog, fiecare după cum îi este sufletul şi priceperea. Să ştiţi însă că de fiecare dată mă uimesc cum le aranjează Dumnezeu pe toate ca să se întâmple minunea.
Vă daţi seama cât de mult s-a schimbat din ziua aceea viaţa Elenei! A început să aibă rost orice ar fi făcut ea. Ştia că acasă are pe cineva, că ceea ce face e pentru copil. Nu l-a înfiat, deşi mulţi o sfătuiau să o facă. Zicea că, dacă vine într-o zi mama lui Vasile şi ar vrea să-l ia, are tot dreptul. Oricum a fost nevoită printr-o decizie judecătorească să-i dea numele ei de familie. Trebuia să aibă copilul nişte acte şi să se numească într-un fel. Nu ştiu dacă în sat era femeie mai mândră când şi-a adus prima dată copilul la şcoală. Au trecut anii şi cei doi, părăsiţi din diverse motive, s-au legat sufleteşte foarte mult.

Neliniştea Elenei

Când Vasile era prin clasa a şaptea, în pragul casei a venit o nenorocită cu chipul desfigurat de băutură şi cu semne multiple pe faţă, braţe şi picioare. A cerut o cană de apă, dar după ce a băut-o nu s-a grăbit să plece. „Te cheamă Vasile, nu-i aşa?” Băiatul a afirmat printr-o aplecare a capului. „Şi aşa e că nu mă cunoşti?” Vasile nu ştia cum să scape de ea mai repede. Avea o înţelegere cu prietenii să se ducă la scăldat. Străina îl cerceta cu atenţie.

Iată că tocmai atunci a ieşit din casă şi Elena. A văzut-o pe femeia aceea în uşă şi şi-a dat seama că era mama lui Vasile. „Am recunoscut-o după culoarea ochilor”, mi-a mărturisit ea peste ani în redacţie. „Am invitat-o în casă, am aşezat-o la masă şi am întrebat-o direct: „Vrei să-l iei pe Vasile?”. „Nu. Am vrut doar să-l văd. Mi-a fost tot timpul dor de el. A crescut aşa de mare.” Au hotărât să nu-i spună băiatului nimic. Elena a mai aflat că Tatiana, aşa o chema pe cea care a venit în pragul casei lor, nu şi-a mai aranjat viaţa, că locuieşte la un cămin şi că lucrează pe unde se nimereşte. La început, a fost într-o brigadă de construcţie, apoi muncitoare la fabrica de încălţăminte şi de atunci nu avea un loc stabil de muncă.

După chipul Tatianei şi-a dat seama că zboară din orice serviciu din cauza băuturii. A rămas să înnopteze în casa lor. Elena avea totuşi teama că, într-o bună zi, cu capul plin de băutură, Tatiana i-ar putea spune lui Vasile că îi este mamă. Şi atunci ce ar face copilul?! Aşa mi-a explicat ea de ce a vândut casa şi s-a mutat în altă regiune a republicii. Ca să nu nenorocească băiatul. Eu însă aveam bănuiala că îi era frică să n-o părăsească Vasile. Mama biologică – indiferent cum este, ce a ajuns şi de ce poate fi în stare – rămâne o atracţie pentru copilul părăsit. Când a venit la mine Elena, nu era sigură că a procedat corect. Dar ce spuneţi voi?

The following two tabs change content below.
Lidia Bobână

Lidia Bobână