Vânzătorul de amintiri

Teodor Busuioc şi mezinul familiei, Sebastian Foto: Nadea Roşcovanu

Teodor Busuioc şi mezinul familiei, Sebastian
Foto: Nadea Roşcovanu

„Fiecare dintre noi e responsabil de ceea ce se întâmplă cu ţara, că nepoţii ar trebui să se întoarcă la căsuţa bunicilor, să-i păstreze stilul, tradiţiile”

Fusul, suveica, râşniţa, covata, carul au fost odinioară obiecte utilizate de către bunicii şi părinţii noştri pentru diverse munci gospodăreşti. Obiectele care au dispărut din uzul românilor pot fi admirate astăzi în muzee şi colecţii personale sau în casele meşterilor populari, care încearcă să renască tradiţia. Gospodarii care nu mai au nevoie de obiectele rămase de la părinţi le aruncă sau le vând.

Pe Teodor Busuioc, originar din Grătieşti, mun. Chişinău, l-am cunoscut la Festivalul Medieval organizat în acest sfârşit de săptămâna la Complexul Etno-Cultural „Vatra”, unde avea amenajată o tarabă cu diverse obiecte vechi strânse de prin curţile ţăranilor. Bărbatul şi-a făcut din pasiunea pentru aceste obiecte o afacere, le cumpără, le restaurează şi le scoate la vânzare.

Salvează trecutul

„Puţini îşi dau seama că ar trebui să-şi păstreze trecutul”, spune Teodor despre aceste obiecte pe care, de multe ori, le scoate din gura focului ori le culege de pe malul râpei. „Dacă oamenii ar cunoaşte valoarea lor, le-ar dona muzeului”, spune el. Vorbeşte despre valoarea acestor obiecte nu pentru că ar fi scumpe, sunt destul de accesibile la preţ la tejgheaua lui, ci despre valoarea lor istorică.

Pentru Teodor, un obiect e valoros nu atât pentru vechimea sa, ci pentru povestea legată de el. Îmi vorbeşte, ca exemplu, despre obiectele din gospodăria unui om care şi-a pierdut două degete la mâna dreaptă în urma războiului, aproape toate erau confecţionate după mâna acelui om. Ciocanul, toporul, sapa aveau lemnul îngustat acolo de unde le apuca.

Despre teascurile de vin, îmi spune că erau diferite la construcţie. „După cum sunt făcute pot spune sigur din ce parte sunt. De exemplu, sunt teascuri din lemn cu şuruburi din fier şi altele cu şuruburi din lemn. Şuruburile din fier erau aduse din Germania în timpul reformei agrare”.

Obiectele dispar ca satele

În timp ce discut cu vânzătorul de vechituri, vizitatorii târgului de artizanat de la acest festival încetinesc pasul la taraba lui. Mulţi dintre vizitatori se opresc pentru a-şi aduce aminte de anii copilăriei. „Lumea le recunoaşte, doar cei care au pierdut relaţia cu satul nu mai ştiu ce sunt”, spune Teodor, precaut la obiectele pe care încearcă să le pipăie şi să facă poze fiecare.

„Dispar multe sate din R. Moldova, aşa cum se pierd şi aceste obiecte”, încheie omul care a colindat Basarabia în lung şi-n lat, descoperind o mulţime de căsuţe în paragină şi sate fără locuitori. „Lumea se ţine pe călugării care se roagă, da’ tărânul nostru se ţine pe oamenii de la sate care muncesc fără să se îndoaie, din care parte n-ar bate vântul, de la Est ori de la Vest”. E convins că fiecare dintre noi e responsabil de ceea ce se întâmplă cu ţara, că nepoţii ar trebui să se întoarcă la căsuţa bunicilor, dar să-i păstreze stilul, tradiţiile. „Omul sfinţeşte locul, acolo unde trăieşte omul, se vede”.

Firea şi locul

Vorbeşte cu multă pasiune despre fiecare obiect, îi ştie menirea, stilul în care a fost confecţionat, zona în care a fost răspândit, cunoaşte viaţa, dar şi caracterele oamenilor de la care le-a achiziţionat.

„Sorocenii au o vorbă cu tâlc, nu-ţi va spune direct o vorbă,„bat şaua ca să priceapă calul”, ăştia de la nord, dacă spun da, da, dacă nu, nu”, ne caracterizează bărbatul pe rând, povestindu-mi istorioare despre moldoveni.

Deşi vorbeşte cu drag despre obiectele de vânzare, totuşi le vinde, îl întreb dacă nu-i pare rău. Îmi spune că e sigur că omul care le caută să le cumpere le caută pentru a le păstra, a le da valoare. Nu toate lucrurile agonisite se încumetă să le vândă însă, „obiectele care îmi sunt mai dragi le păstrez pentru muzeul meu”, îşi divulgă visul Tudor.