„Vând singurătăţi la kilogram”

Interviu // „Singurătatea de miercuri” de Liliana Armaşu, premiată la Salonul Internaţional de Carte din Chişinău

– Dragă Liliana Armaşu, felicitări pentru premiul care ţi-a fost acordat la Salonul Internaţional de Carte din Chişinău (31 august – 3 septembrie), pentru volumul de poezie „Singurătatea de miercuri”, recent apărut la Editura Arc! Cum s-a întâmplat că ţi-ai ales tema singurătăţii pentru o carte de versuri?

Mulţumesc, Irina, pentru atenţie, dar fii de acord că nu pentru premii trebuie să ne felicităm în primul rând, care pot fi oricând reconsiderate, ci pentru apariţia cărţilor noastre de poezie, eveniment pe care eu, de exemplu, l-am aşteptat aproape zece ani.

Iar despre singurătate, ştii prea bine, nu noi o alegem, ci ea ne alege pe noi din momentul în care ne rupem de cordonul ombilical. Vreau să se înţeleagă că eu scriu nu doar despre propria-mi singurătate, frustrată cumva de statutul meu social ori de condiţia fizică, sau mai ştiu eu din ce alte motive. Slavă Domnului, am prieteni şi oameni dragi prin preajmă, alături de care mă simt integrată perfect în familie, la serviciu, în mediul literar etc. Dar, oricât de bine ne-am simţi împreună, există ceva esenţial care ne desparte pe toţi, un fel de gard invizibil de după care ne ivim din când în când ca să mai vorbim unii cu alţii. Niciodată însă nu-i vom da voie celuilalt să sară peste gard, probabil din teama de a nu cădea cu totul peste noi.

Această singurătate indispensabilă, ancestrală, o resimt mai ales atunci când mă aflu într-o mulţime: la concerte, adunări naţionale, nunţi, reuniuni fel de fel. Îmi vine atunci să urlu ca lupii, dar cine să mă creadă în acele momente solemne că mor de dor şi tristeţe?!

– Ce valoare bănească a avut premiul Salonului de Carte?

E 1007 lei. Nu e chiar cât Premiul Nobel, dar sunt mulţumită şi de atât.

– Cât de riscantă pentru o editură basarabeană e publicarea cărţilor de poezie?

Aşa cum tirajele cărţilor de poezie care apar azi la noi nu depăşesc 500 de exemplare, nu cred că editarea lor ar duce la falimentarea vreunei edituri (Doamne fereşte!). O carte de poezie este, în cele din urmă, un act de generozitate din partea editorului, care riscă nu atât cu banii, cât cu valoarea artistică a cărţii.

De aceea ţin să mulţumesc aici directorului Editurii Arc Iurie Bârsă şi redactorului-şef Eugen Lungu, tot el prefaţatorul cărţii. Premiul care mi-a fost acordat, pentru mine oarecum neaşteptat, e în primul rând al editurii, căci dacă nu-mi veneau aceşti oameni în întâmpinare, puteam să-mi oblojesc mult şi bine toate singurătăţile, fie ele şi geniale, fără să mă ia nimeni în seamă.

– În satul tău există mulţi cititori de poezie? Ce cred rudele, consătenii despre cariera ta literară?

Oamenii din satul meu (e vorba de Pietrosu, Făleşti) trăiesc mai nou cu frica lupilor care le sfâşie vitele pe imaşuri şi cu siguranţă nu le arde de poezie. Din păcate, mai toate satele noastre au degradat enorm sub aspect moral, fiind departe de orice fărâmă de cultură. Zilele astea se împlineşte un an de când bunelul meu, Efim Armaşu, care urma să împlinească 90 de ani, a fost ucis barbar în propria lui casă, situată chiar în centrul satului Bocşa (Făleşti) de câţiva tâlhari, neidentificaţi până azi. Nu ştiu dacă mă voi putea apropia vreodată de acel sat, în care bunica îmi recita poezii învăţate încă în şcoala primară românească.

Din ce scriu, mai mult prin reviste, ştiu că citesc profesorii mei din sat, pentru care am fost o elevă exemplară. Mă citesc ai mei, mama în special, printre lacrimi. Este o fiinţă inteligentă şi peste măsură de emotivă. Recent, o prietenă din copilărie, de meserie contabil, mi-a spus că poeziile mele i-au servit drept panaceu pentru rănile ei sufleteşti. E plăcut să auzi asta.

Ai absolvit Facultatea de Jurnalism a Universitaţii de Stat din Chişinău. De ce în prezent nu mai faci jurnalism?

După ce s-a închis, din motive absolut neclare, ziarul Ţara, în care am investit multă energie şi suflet, mi-a fost greu să mă angajez la altă instituţie media. Apoi m-a „corupt” uşor-uşor domeniul editorial, în care activez şi astăzi. Mi-a mai rămas însă ticul jurnaliştilor de a mă revolta de nedreptăţile care se fac în jur. Încerc, prin articolele mele din „Contrafort”, să satisfac cât de cât şi omul justiţiar din mine.

– În 2001, ai obţinut Marele Premiu la Festivalul Naţional de Literatură „Tudor Arghezi”. A fost un premiu deschizător de drumuri?

Dacă ar fi fost aşa, aş fi avut acum la activ cel puţin vreo 3-4 cărţi. Însă am doar una.

– Cât de deprimant ţi-a părut Chişinăul încât ţi-a venit ideea să dedici un volum singurătăţii?

Nu am avut un concept al volumului până în momentul când am adunat mai multe poeme pe un fişier. Iniţial, m-am speriat şi eu de câtă singurătate şi disperare am putut strânge în decurs de mai bine de zece ani. Chişinăul, pe care-l găsesc uneori deprimant, mai tot timpul frumos şi de fiecare dată scump, a „contribuit” puţin, poate doar cu unele nuanţe, la alcătuirea volumului. Nu pot nedreptăţi însă Clujul, unde am stat mai bine de patru ani şi m-am delectat cu multă poezie.

– Cum a apărut pe lume Williams? E un personaj real sau inventat?

A apărut exact aşa cum e scris în poem. O colegă de la Cluj mi-a dat odată, de Crăciun, o cutie plină cu jucării de la ajutoare umanitare, unde l-am şi descoperit pe bietul Williams, îmbrăcat ca un dandy şi cu ochi extrem de expresivi. Avea exact privirea pe care o caut mereu în ochii oamenilor: încrezătoare şi pură, fără pic de răutate în ea. Mă bucur că am găsit-o cel puţin la o păpuşă, probabil că cel care a confecţionat-o s-o fi simţind şi el foarte singur.

– Ai prietene poete? Dar prieteni poeţi? E-adevărat că poeţii (poetele) nu se suferă unii pe alţii?

Ceea ce nu pot admite la oameni, iar la scriitori în special, este vanitatea şi la noi sunt destui care pedalează intens pe acest neajuns. Am însă grijă să nu stau în imediata lor apropiere, iar prietenele mele poete fac casă bună cu modestia şi bunul-simţ şi mă simt bine în preajma lor. Aş vrea să cred că am prieteni şi printre bărbaţii literaţi, dar cu o singură condiţie: să nu delimiteze genurile (nu mă refer la cele literare) atunci când se adună la discuţii. Îmi place mult să-i aud cum gândesc.

– La doar câteva luni după apariţie, putem spune deja că „Singurătatea de miercuri” e o carte de succes. Cum crezi, ea va fi şi vandabilă?

Bineînţeles că nu. Dar cei care vor totuşi s-o cumpere pot să vină direct la editură, căci vând singurătăţi la kilogram. La reducere de preţ, în această toamnă. Poate aşa scap mai uşor de ele.

– Mulţumesc şi multă inspiraţie în continuare!

A dialogat Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)