Valentina Rusu-Ciobanu: „Cred în viață, totul e viață în jur”

Sute de oameni au felicitat-o pe marea pictoriță Valentina Rusu-Ciobanu cu ocazia celor 99 de ani pe care i-a împlinit în octombrie 2019. Longevitatea ei uimește, ne bucură, dar, deopotrivă, fascinează vitalitatea operei ei. I-am căutat picturile pe internet, în albume, la biblioteci, am revăzut pozele ei, mai cu seamă cele postate pe o rețea de socializare de către fiul domniei sale, pictorul Lică Sainciuc. În una din poze, o descoperim la vârsta de nouă ani – e îmbrăcată după moda interbelică, poartă căciuliță și fular de culoare deschisă, palton scurt, ciorapi negri, impresionează prin eleganță dar mai ales prin ținuta demnă și privirea pătrunzătoare, matură.

Valentina Rusu-Ciobanu: „Mama cânta frumos”

Am vrut să aflăm mai multe despe copilăria ei și am întrebat-o, înainte de toate, despre mama sa, o femeie blondă, enigmatică, originară din Lituania. Numele ei era Marite, s-a născut în nordul Lituaniei. Pe tatăl pictoriței îl chema George Rusu-Ciobanu, născut la Chișinău. Părinții artistei s-au întâlnit în Georgia, apoi au trăit o viață în Chișinăul vechi, pe malul Bâcului.

„Mama cânta frumos, avea o voce sonoră, ne cânta cântece lituaniene, ni le traducea, noi cântam după ea. Unul dintre cântece era despre o fată, ea plânge că iubitul său e plecat la război. Trece un corb pe deasupra satului, scapă ceva – e mâna iubitului fetei, cu inelul lui pe deget”, ne povesteșete doamna Valentina. În tinerețe, pictorița știa multe cuvinte în lituaniană: „Când peste ani am ajuns la locul de baștină al mamei, mă descurcam în lituaniană. Rudele ei însă, nu mai erau, se împrăștiaseră, majoritatea plecaseră în America”.

„Mama nu era catolică, ci calvinistă, calvinistă reformată, avea principii ferme. Unul dintre ele era să te ții de cuvânt. Orice s-ar întâmpla, să te ții de cuvânt. Și să spui adevărul. Mama m-a influențat, mi s-a transmis codul ei de conduită. Și eu spun ceea ce gândesc, deschis, în față. Îmi place corectitudinea. Mama credea și în contractul social. Și eu consider că oamenii se pot înțelege între ei, pot conviețui, pot fi corecți unii cu alții”, afirmă, azi, Valentina Rusu-Ciobanu.

Între anii 1942 și 1944, pictorița și-a făcut studiile la Academia de Arte Plastice de la Iași (actuala Universitate „George Enescu”). Ea își amintește că mama îi împletise o vestă frumoasă, tânăra pictoriță a purtat-o cât a fost studentă la Iași. A învățat în clasa pictorului Corneliu Baba. „Pe atunci Corneliu Baba era foarte tânăr, era asistentul lui Cosmovici. Am descoperit Iaşul, casă cu casă, cartier cu cartier. După ce am dat admiterea, am avut câteva zile libere în care am colindat Iaşul. Academia se afla chiar în centru, în Piața Unirii, avea săli pentru pictură, ateliere, bibliotecă, era curat, cald, ordine, niciodată nimic nu se pierdea”, istorisește doamna Valentina.

Valentina Rusu-Ciobanu în ie, la o conferință în Kiev, 1964

 

O generație trecută prin grele încercări

Generația pictoriției a trecut prin grele încercări, cea mai cumplită fiind războiul: „Cei ce nimereau în zona frontului au avut de suferit, mulţi din ei n-au mai scăpat, familia mea însă a supravieţuit. Am avut norocul că peste casa părinţilor mei n-a căzut vreo bombă – o bucată de cartier a rămas neatinsă, pe când în rest Chişinăul fusese ars. Un vecin şi-a luat rămas bun de la un vis; dorea nespus să-şi cumpere o casă, dar nu reuşi, căci în scurt timp s-au schimbat banii de două ori, din cei 100 000 de lei adunaţi, s-a ales doar cu o mie.

Cu toate acestea, lumea îşi revenea repede, magazinele la Iaşi erau pline de mărfuri, piaţa chişinăuiană nu ducea lipsă de produse agricole. Mai greu am dus-o în anii foametei, căci puterea sovietică le-a luat sătenilor toate bunurile. Primeam zilnic raţii foarte mici de pâine: mie, ca studentă la Şcoala de Arte Plastice (deja se întorsese la Chișinău – n.n.), mi se cuveneau câte 600 de grame, tatei, ca funcţionar, i se dădeau câte 400 de grame, iar mamei, ca persoană întreţinută – câte 250 de grame”.

Valentina Rusu-Ciobanu s-a căsătorit cu tânărul artist plastic Glebus Sainciuc în perioada foametei, în 1947, iar peste un an li s-a născut fiul, Lică. Despre familia soțului povestește și azi cu recunoștință: „Socrii mei se numeau Elena (născută în satul Olănești) și Vasile Sainciuc (născut la Bălcăuți, lângă gara Mămăliga), aveau o sensibilitate aparte. Ei, săracii, au pierit mulți, cu deportări, arestări, și înainte de război, și după război, erau religioși, credincioși, foarte milostivi, blajini, iertători, aveau rădăcini adânci, aveau la bază o cultură veche, de demult. Nu doar prin ie se pastrează cultura, ci prin rădăcini”.

I-am mărturist doamnei Valentina că m-a uimit o fotografie în care ea e îmbrăcată în costum național românesc: ie cu broderii bogate, maramă, catrință. „Da, am avut ie, am avut un costum popular foarte frumos”, ne spune Valentina Rusu-Ciobanu. „L-am purtat și la o conferință la Kiev, în anul 1964. Toți erau în costume oficiale, întunecate, la cravată, doar eu cu ie”, surâde doamna Valentina. O întreb cum a reușit să picteze lumina, razele de soare, vibrația aerului, în celebrul ei tablou „Fată la fereastră” (eroina lucrării e o tânără îmbrăcată în costum național, așezată la geam, în așteptare), iar domnia sa ne spune că subiectele și tehnicile, și măiestria vin din interiorul artistului.

Cu soțul Glebus Sainciuc și fiul Lică, în 1948

 „Îmi place ca lumina să vină din adâncime”

O rog să vorbim și de „Micul dejun”, una din cele mai cunoscute lucrări din creația artistei. O ascult înmărmurită: „În primul rând pictorul are o stare… o stare de liniște, de echilibru, o stare aparte, din ea se naște un subiect complex. Mie îmi place ca lumina să vină din adâncime. Pentru acest tablou am adunat obiecte dragi, obiecte din atelier, obiecte pe care le-am cumpărat pentru că-mi plăcuseră mult: farfurioare, lingurițe, furculițe, un ceainic, o zaharniță. Le-am pictat așa cum erau în realitate. Iar fața de masă am inventat-o: e o față de masă visată, e compusă de mine, nu am avut una așa de frumoasă în realitate. Dantela și franjurii i-am luat de pe un prosop. La țară oamenii îmi dădeau prosoape țesute de femei cu mâinile lor.

E o dimineață luminoasă în tablou, personajul nu e un autoportret. Sora mea venea și îmi poza. Dar mâinile sunt ale mele, mi-am pictat propriile mâini. În perioada când pictam înflorea liliacul, așa că am adus în tablou o crenguță de liliac și două narcise. Peisajul care se vede prin fereastră tot e alcătuit de mine, seamănă cu peisajul de pe Valea Bâcului, pe care îl vedeam prin geamul troleibuzului când veneam la atelier. Am lucrat mult la acest tablou, așa de tare îmi plăcea să lucrez la el, îmi dădea o liniște, o bucurie fără margini”.

În ce credeți?, o întreb pe artistă. „În viață, viață, viață, în jur totul e viață, grădina mea e plină de viață, plantele, copacii, iarba, florile, totul înseamnă viață. Chiar dacă tai un copac, în locul lui cresc doi. Chiar dacă frunzele îngălbenesc și cad, primăvara apar alte frunze, proaspete, verzi. Viața nu poate fi nimicită, lucrurile, ființele trăiesc și vor trăi mereu”, ne zice Valentina Rusu-Ciobanu.

Pictura sa a trecut proba vremii, a supraviețuit cataclismelor istoriei, presiunilor ideologice, este valabilă, viguroasă azi, precum a fost la nașterea fiecăreia dintre pânzele sale atinse de magie. În 2020, vom sărbători centenarul artistei, Muzeul Național de Arte Plastice al R. Moldova pregătește o amplă expoziție aniversară. Dar până atunci să-i spunem cât de mult o iubim și o prețuim, cât de importantă e arta sa pentru noi, cât de mult credem în nemurirea operelor sale. La mulți ani binecuvântați, dragă Valentina Rusu-Ciobanu!

 Irina Nechit