Vai nouă, miorilor!…

Vasile_Vasilache

Lenea noastră de a gândi gândul mântuitor e pro¬verbială. „La ce bun să gândesc, dacă am să mor! Toarnă, să mă răco¬resc!” În depărtata copilărie, în preajma sărbătorii Crăciu¬¬nului, codrenii veneau în satul meu să facă schimb de prune afumate, mere-ţigănci, pe porumb. Strigau pe la porţi: „Mer-ş-perj – pi popşoi! Mer-ş-perj – pi popşoi!” Bengoşii localnici îi luau peste picior:

– Măi, merje-n pearjă! Funtu-ţi pi-kila-mă-ti, vrei?
Abracadabra asta o auzi astăzi de la tribună, în parla¬ment, în piaţa-bazar şi în spectacolele lui Gheorghe Urschi. Neamţul, însă, zice: „Limba e cetatea omului”.
Mai are astăzi românul-basarabean cetate?
Când oamenii se văd învinşi, le ia apărarea limba. Ultima lor redută e graiul matern.

Ilustra doamnă Thatcher, devenind prim-ministru al Marii Britanii, ce a făcut dintâi? Şi-a luat profesor de limba engleză. Ce fac şi au făcut primii noştri miniştri? Au spus că… au altă limbă! Acum pricepeţi cine ne-a trădat şi ne-a predat cetatea? Mamele copiilor de beduini-păstori îşi lovesc peste gură odrasla, în clipa când aceasta stâlceşte zicerea, rostirea cuvântului. Motivul? Deteriorează învăţătura lui Mahomed Profetul. A Coranului, adică. Ia întrebaţi-vă: de ce statul Israel s-a întors la rostirea ivrită a lui Moise?
Ştiţi ce am observat? Învinşii împrumută de la învingător ocara, înjurătura şi… numele-prenumele. Motivul? Cât mai iute să se pitească, să se dosească, să se tăinuiască printre învingători. Văzut aţi mişeii?!

Cândva la Iaşi, elev fiind, eram poreclit Vasia-siliotcă. Ştiţi cine-mi zicea asta? Un unghenean de dincolo de Prut, Nicolae Zaharia, cu casa lângă podul rutier. Auzea din Unghenii de dincoace: „Vasia, cumpără şi o siliotcă, s-o prăjim şi s-o mâncăm cu măliguţă”.
Prăjiţi-sovietizaţi, noi ne-am botezat pe loc în… Vladlen şi Veaceslav. Apoi am trecut la iof foi machi şi bliaghi. Încoace, pe când Brejnev era la putere, hop-na!, a intuit, coţcarul, ce ne lipsea – în constituţia lui nu mai exista etnie rusă, cecenă, ucraineană, ci aia pe care o caută azi tovarăşul Voronin – soveţki grajdanin.

„Am urât Moldova… pentru că ne surprinde aproape copii, pentru că ne infiltrează otrava nostalgiei când noi nu ne am înţeles rosturile şi nu înţelegem umilinţa sufletului prins în gheară străină. Ne învaţă să cultivăm melancolia, idilele, amintirile – fără să ne înveţe şi arta de a le stăpâni. Viciată în rosturile ei lăuntrice, Moldova altoieşte în conştiinţele neorganizate germenul unei feminităţi capricioase şi adorabile. Inconştientă, seamănă cele dintâi îndoieli, acele sentimente de abdicare, de bagatelizare ironic-sentimentală, care se ancorează pe neştiute într-un colţ de suflet şi intervin funest în marile împrejurări ale vieţii”.

Citatul acesta se cuvine scris pe covorul fiecărei locuinţe – de la prezident, în jos, până la cei ce ştiu cetirea. Aparţine unui cărturar cu tată moldovean. E Mircea Eliade, în 1928 scris. Iată-ne în 1998, aciuaţi în zodiac oriental şi în anul Tigrului. Ei bine, văd, nu ne clinteşte din moldovenie nici Tigrul. Vai nouă, miorilor, cu două bohonoase… Adică două stomacuri, pentru că am supt la două oi.
13 ianuarie 1998

Dracul aduce musafiri

La carte proverbul sună aşa: „Dumnezeu face casa, dracul aduce musafiri”.
Mare faraon îi Mihai al meu. Mă vede sub un măr rodit, în asfinţit de soare.
– Preafericitule! Primeşti musafiri?
– Vai, exclam. Fii binevenit, Mihaile!
– …Îmbrăţişează-mă! Ţi-am durat pe veci o cărare de ciment de la poartă în casă! Are să mă supravieţuiască: ca azi doar m-am născut!
– Să-ţi cinstesc naşterea?
– Doar cu un măr… ş-o floare, atât. Un prieten din copilărie mă aşteaptă, îi grăbit – scapă autobuzul de Orhei.
Tai trei lujeri de trandafir. Mişulică rupe două mere. Primeşte trandafirii, şăgalnic susură:
– Cinci lei, împrumută pe o zi ş-o noapte, ai? Nu-mi dai mie, da’ prietenului… să-ţi muşcăm merele.
Peste o săptămână iată-l, în sfârşit, pe Mişulică. Exuberant.
– Nu credeam să ajung ziua când să-ţi întorc datoria! – şi îmi întinde cinci lei. – Îndoită mulţumire, tare bine au prins. Apropo, ai un sac? Plec la Cahul, la cumnatu-meu, grădinarul. Are gogoşari, are ceapă, are ardei graşi – vreau să te servesc, pen’-că m-ai servit.
– Cât e pe acolo kila?
– Phe, kila! Zece lei ciuhalul. Vânăta – doisprezece, ardeii graşi – opt.

Aude nevasta. Consiliu în trei. Lacomă, soaţa scoate 30 de lei, alege trei saci barosani. De colo, îi întind şi eu cinci lei pentru servicii. Leii cu pricina… Dusu-s-a Mişulică. Aşteptare lungă, o săptămână, două, trei. Când pe a patra, o epistolă – sfâşietoare. Mi-o înmânează doi domnişori spilcuiţi, unul cu cărare în păru-i lucitor de briantină, al doilea, cu pălărie de apaş.
– Vasilache, scriitorul? Poftiţi…

Mesajul, scriitură de mână, vârtos tremurândă. O chisăliţă de chiriliţă cu „latiniţă”. În schimb, conţinutul e de-a binelea lugubru. Lui Mişulică, ziditorul cărării mele de ciment, i s-au luat picioarele. Zace în spitalul republican.
– Dar ce a păţit? – întreb înfiorat pe cei doi soli.
– Romatism… – zice prompt pălăria.
– Supt picături, tătî vremea, zice briantina.
Atunci, şi eu:
– Da’ pentru ce-i trebuiesc zece lei?
– Bendzin… Plecăm la Orhei, da’ n-avem bendzin s-o aducem pe mă-sa…
– Aveţi maşină??
– Nu-u-u! – şi briantina aruncă sclipetele negre peste soarele în asfinţit. Mişa are un drug, acela are maşină, da’ n-are bendzin.
Ori încurc eu ceva, ori îndrugă ei verzi şi uscate.
– N-am, zic. N-am primit pensia…
S-au pleoştit. Se răsucesc îndoliaţi ca doi veterani în mausoleul lui Lenin. Consoarta, în uşă, i-a ţinut sub ocheană.
– Cine-s?! Ce vor??
– Să amăgească!… – răspund şi pornesc tiptil din urma lor. Soaţa:
– Da’ tu încotro, amu?
– Muiere, or şterpeli ceva, or rupe ceva!! Ai uitat cum milogul acela ne a rupt creanga puiului de cais, pentru că nu l am milostivit?
Aşa, din urma lor, cu privirea. Adică, pe zidirea lui Mişu, „din poartă până-n casă”. Hop-na! – de după muzeul Şciusev, vocea lui Mişulică răzbate, înfundat.
– V-o dat? Nu v-o dat??
– C-cea mă-si! Nu-i scriitor, da’ pricuror: pentru ce-i nevoie de mă-ta? Când te-ai născut? De ce zaci?? Unde-i afto nostru?…
Mişulică, geniul paiaţarlâcului, îi striveşte:
– Pederaştilor! Nu pricepeţi? V-aţi ruşinat, găinaţilor, pentru că nevastă-sa îi tânără!
Bravo, Mişule, zic. Un ţigan ghigosit fără bilet în troleibuz striga: nacealnic, ai milă, o iubăsc tare-tare pe mămuţa nietale! Tu, cu cărarea, tu, cu musafirii…

27 ianuarie 1998

Din volumul „Verzi suntem, verzi”, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009

Vasile Vasilache

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)