„Vă răspund în prezentul continuu al știrilor atât de dramatice de peste Nistru”

Ioana-Ieronim pozaInterviu cu Ioana Ieronim, poetă, eseistă, dramaturg, traducătoare, București

– Stimată doamnă Ioana Ieronim, astăzi, la fel ca altădată, poezia rămâne pentru dumneavoastră „un exerciţiu de umilinţă şi răbdare”?

Am scris în mai multe registre de-a lungul anilor. Exercițiul de umilință și răbdare se referă la demersul de transcriere a realității cu o intruziune minimă de subiectivitate, sine ira et studio. Sigur că pură subiectivitate și pură obiectivitate nu există. Dar terenul scrierii lirice rămâne de o binecuvântată deschidere, ne dă drept în cetate cu multele noastre feluri de a fi.

– Ați debutat în 1979 cu „Vară timpurie” (Editura „Cartea Românească”), iar cel mai recent volum de poezie, „Când strugurii se prefac în vin”, a apărut în 2013, tot la „Cartea Românească”. Ce motive din „Vară timpurie” revin în cartea „strugurilor prefăcuţi în vin”?

„Vară timpurie” fiind un volum de debut, cred că se găsesc aici în germene, cum se întâmplă deseori, variate direcții dezvoltate ulterior. Unele poeme timpurii și „Strugurii…” țin, într-adevăr, de același orizont tematic. Ceea ce constat post festum. Preocuparea în liricele ultimului volum a fost aceea de a nota o materie intens subiectivă, imediată; este o carte asumat sentimentală… în vremurile noastre problematice (răspund la întrebările dumneavoastră în prezentul continuu al știrilor atât de dramatice din vecinătatea noastră de peste Nistru!).

– După cele zece volume de poezie publicate de-a lungul anilor, aveți deplină încredere în forme poetice laconice, distilate, concentrate? Aveți ambiția de a scrie astfel încât versurile să pară sculptate în piatră?

Îmi păstrez deplina încredere în poezie, în toate formele ei, laconice sau ample. Materia își cere forma și o formă laconică va fi valabilă acolo unde își are locul, unde e dat să fie mai mult tăcere, mai puțin cuvânt. Nu am ambiția de a scrie versuri care să pară sculptate în piatră – în contrast, desigur, cu graba zilelor noastre și perisabilitatea accelerată a obiectelor ce ne înconjoară. Nu există o singură măsură a lucrurilor. Se poate întâmpla, din necesitatea internă a materiei poetice, dintr-o fericită justețe a expresiei, ca versurile să ajungă la o asemenea calitate esențială, de fapt trans-personală. Pentru care, probabil, tot umilința în sensul cel bun este calea: supunerea la materia dată – și nu ambiția, acțiunea exterioară, programul (auto)impus. Să mai observăm că noile mijloace de comunicare favorizează arta scurtimii.

– Aș vrea să citez integral două poeme ale dumneavoastră. Primul se numește „Comunicare”: „Cândva aprindeau focuri/ de la un vârf de munte la celălalt/ cândva citeau în stele/ căile de pe pământ/ vedeau/ cu ochii lor văzători prin întuneric/ în peşteră/ pe stânca oarbă/ pictau cerul”. Comunicarea, prin poezie, ne poate salva? Ați întâlnit mulți oameni care nu pot să comunice prin poezie?

Foarte mulți oameni nu știu că pot comunica prin poezie. Plăcerea spontană pentru poezie a copilului nu găsește continuitate mai târziu, școala reușește să ucidă plăcerea poeziei, cu excepțiile de rigoare. Dacă poezia ne poate salva? Trebuie să credem asta, noi cei ce scriem. Poezia îi așteaptă, cu un potențial nealterat, pe oameni să o descopere, să-și primenească sufletul, mintea, cuvintele, ochii cu care privesc lumea.

– Mai citez un poem: „Ierburi toropite/ arbori cuprinşi de flăcări mici/ durerea/ uitată în alt anotimp./ Hotarul dintre suflet şi trup/ unde este/ la vremea când strugurii neculeşi/ se prefac în vin?” („Vremea când strugurii”). Vă amintiți unde și cum l-ați scris?

Poemul a fost alcătuit cu foarte puțin timp înainte de predarea cărții, anul trecut. Însă el are straturi multiple, din mai multe vremuri și geografii, de aproape și departe. Unul este fizica atomică pe care s-a întâmplat să o învăț în liceu. Probabil nu sună poetic, dar pentru mine este poetică imaginea ambiguității esențiale a materiei, undă / corpuscul. Văd că explicația depășește întinderea poemului…

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră cunoașterea ezoterică? Vă interesează literatura ezoterică?

Dincolo de informația generală, de bun-simț, ca să zic așa, nu m-am ocupat de acest domeniu. Dar poezia are căile ei de a rezona cu misterul lumii (chiar și atunci când „privim în altă parte” sau îl negăm) – iar aceste lucruri se înrudesc întrucâtva, undeva.

– „Contemplând scenele “mitologice” descrise de Ioana Ieronim, ne lăsăm înfioraţi de misterul “suprafeţei” lor”, remarcă criticul Alex Ștefănescu. Și Nicolae Manolescu analizează „mitologiile Ioanei Ieronim”. Cum vă explicați și cum ne explicați atracția pentru mitologie?

Este mai mult decât o atracție, este apartenență. Mitologia constituie țesătura de profunzime, care ne definește. Ne poate face să ne descoperim, să ne orientăm în dimensiuni care ne dau o perspectivă dincolo de îngustimea clipei. Mitul Ariadna-Tezeu mi-a cristalizat, în ultima carte, o anumită direcție a căutării lirice. Dar mitologiile la care se referă criticii pe care-i citați sunt cuprinse în volume mai vechi (de exemplu, „Proiect de mitologie”), unde „mitizez”, în cheie ironică mai ales, cotidianul mizer, repetitiv, cu întâmplătoarele sale iluminări.

– În ce scrieri ale Dvs. abordați și mitologia românească?

Am folosit elemente de tradiții românești în poeme disparate, în „Eglogă”, în „Triumful Paparudei”, în recente piese de teatru.

– Tradus în engleză de Adam J. Sorkin (Editura „Bloodaxe”, Anglia), volumul Dvs. „Triumful paparudei” a fost nominalizat pentru Sir Weidenfeld Prize, Oxford. Pentru englezi „paparuda” a fost o revelație?

Cartea, publicată înainte ca România să devină membră UE, a făcut obiectul unui eveniment sub egida Ministrului de Externe britanic, la Cambridge, o întrunire dedicată cunoașterii zonei noastre. A fost o revelație și pentru mine să descopăr sentimentul împărtășit de comentatorii britanici – critici, scriitori, politicieni – că se pot recunoaște cu interes în eul naratorului-copil al cărții mele, dincolo de substanța relatată, anii postbelici într-un sat multinațional din România (de cealaltă parte a Cortinei de Fier).

– Cât de des apar poeți români în revista internațională „Poem” (Anglia), din conducerea căreia faceți parte?

Revista „Poem” a fost întemeiată abia de un an, este o revistă nouă și primitoare, inițiată de neobosita promotoare a poeziei internaționale în Anglia, poeta Fiona Sampson. Revista nu funcționează în general după principii statistice pe țări, ci mai degrabă tematic. Poezia românească va fi neîndoielnic prezentă semnificativ în paginile acestei reviste.

– Ce credeți despre oamenii care nu cunosc limba engleză?

Engleza, lingua franca în contemporaneitate, este un instrument comod pentru orice situații de comunicare internațională. Altfel, a ști o limbă străină înseamnă, evident, posibilitatea de a citi acea literatură în original, a vedea și cu alți ochi, a traduce realul și cu altă muzică a cuvântului – o experiență prețioasă, care poate deveni, implicit, una de autocunoaștere. Dar mulți scriitori marcanți n-au știut/nu știu decât limba maternă. Ce contează cu adevărat pentru scriitor este să-și cunoască foarte bine propria limbă.

– Ce cuvinte neaoșe au rămas în vorbirea locuitorilor din orașul Dvs. – Râșnov, jud. Brașov?

Cuvântul meu preferat din zonă e băiată, echivalent feminin la „băiat”. Să nu uităm farmecul rostirii ardelenești! Dar trebuie să spun că, în Râșnovul natal, eu am fost profund germanizată. Așa se face că limbajul românesc regional cel mai apropiat (pe care l-am folosit în poemul narativ „Egloga”, în piesa de teatru „Cămășile”) mi-a fost cel al familiei din Muntenia de Nord, ambii mei părinți fiind de origine musceleni. Deși cele două zone se află alături, de o parte și alta a Carpaților Meridionali, iar Unirea între Ardeal și Regat s-a produs demult, diferențele sunt încă vizibile.

– Ce informații aveți despre Basarabia rurală, mitologică? Dar despre cea modernă?

Mă interesează mitologia românească în general – ceea ce include firesc mitologia basarabeană și bucovineană. Zonele tradiționale tind(eau) să-și păstreze diferențele, dar avem, evident, un fond de profunzime comun. Am să menționez, în sensul întrebării, că am găsit un studiu etnografic impresionant despre satele românești transnistrene, realizat de un ofițer român în al Doilea Război Mondial și publicat în Revista Fundațiilor Regale chiar în anii războiului. Iar în prezent… literatura și teatrul de atitudine admirabilă, ani întregi de jurnalistică de vârf la Contrafort, performanțele Editurii Cartier, vocile atât de pregnante ale colegilor literari basarabeni la noi în țară…

– Ați fost la Chișinău? Ați dori să reveniți?

Am fost în Basarabia, mai ales la Chișinău, în 1994 – o experiență uimitoare, plină de emoție, într-adevăr de neuitat. Am trecut din nou prin Chișinău acum doi ani, în drum spre Găgăuzia (!). Sigur că aș dori să revin; între timp mult Chișinău a venit la noi, cum se vede – și ne suntem mai aproape.

– Vă mulțumesc pentru interviu. 

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)