V. Bahnaru, suspectat de un nou plagiat

În ultimele săptămâni, am citit în presă despre un posibil caz de plagiat în cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei (vezi: Un furt intelectual la drumul mare, „Jurnal de Chişinău”, nr. 67 din 17.09.10, şi Scrisoarea deschisă adresată de către un grup de personalităţi conducerii Republicii Moldova, „Jurnal de Chişinău”, nr. 69 din 24.09.10).

Evenimentul impresionează în două privinţe: calibrul celui acuzat şi lipsa de acţiune din partea conducerii Academiei. Pornind de la această ştire, am făcut un pariu cu un coleg. Voi prezenta mai târziu obiectul şi rezultatul pariului. Înainte de asta, însă, vreau să mă refer la plagiat şi la abordarea pe care o au alte instituţii faţă de acest fenomen.

Din păcate, plagiatul este în general dificil de cuantificat. În R. Moldova presupun că această dificultate ia amploare din cauza lipsei de experienţă a instituţiilor statului în domeniul drepturilor de autor.

În general, nu îmi plac argumentele ce fac referire la ţările din Vest, dar în cazul de faţă o astfel de comparaţie ar putea fi oportună. Pentru a înţelege gravitatea fenomenului, este suficient să analizăm regulamentele interne ale universităţilor din străinătate care, de cele mai multe ori, stipulează că studenţii care plagiază sunt pasibili de suspendare definitivă din cadrul universităţii. Definirea plagiatului poate fi diferită în funcţie de universitate, abordarea este însă în principiu aceeaşi. Universitatea Harvard, de exemplu, are un ghid on-line de utilizare a referinţelor care clasifică plagiatul în şase categorii: plagiere textuală (cuvânt cu cuvânt), plagiere mozaicală, parafrazare inadecvată, parafrazare necitată, citate neindicate şi utilizarea materialelor din lucrările altor studenţi.
După ce am citit despre „cazul” domnului Bahnaru, din plictiseală, am făcut un pariu că voi putea să găsesc încă un exemplu similar celui din antologia dedicată lui Grigore Vieru. Surpriza a venit mai devreme decât mă aşteptam – în mai puţin de două ore. Procesul poate fi descris în trei paşi.

Pasul 1 – am găsit articolul „Limba ca factor integrator al statului”, publicat în nr. 4 ( pag.19-23) din decembrie 2009 al revistei „Akademos”, publicaţie a AŞM. (http://www.akademos.asm.md/files/Limba%20ca%20factor%20integrator%20al%20statului.pdf).

Pasul 2 – citind acest text, am identificat anumite formulări ce îmi aduceau aminte de manualele din facultate.

Pasul 3 – am căutat pe internet mai multă informaţie despre subiectul examinat de domnul director.

Surpriza a venit repede – Capitolul intitulat „Limbajul” (http://library.usmf.md/downloads/ebooks/Psihologie_generala-V-I/5.Limbajul.pdf) din manualul „Psihologie generală şi medicală. Partea 1: Elemente de psihologie generală”, scris de N. Oprea, M. Revenco, N. Cosmovici, V. Paraschiv şi V. Chiriţă, Chişinău, apărută la Editura „Ştiinţa” în 1993, publicat şi în versiune electronică pe pagina de internet a bibliotecii Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu” (http://library.usmf.md/ebooks.php?key=b22 ). În continuare puteţi vedea şi dumneavoastră cele descoperite de mine.

Material sursă:
Psihologie generală şi medicală. Partea 1, N.Oprea, M.Revenco, N.Cosmovici,…; coord. şt. T.Pirozynski; USMF “N.Testemiţanu”. – Chisinău: Ştiinţa, 1993, – ISBN 5-376-01746-X

Versiune plagiată:

„Limba ca factor integrator al statului” – V. Bahnaru, Revista ”Akademos”, nr. 4 , decembrie 2009, Chişinău, R. Moldova

Limbajul ca fenomen psihic îndeplineşte mai multe funcţii:

Funcţia de comunicare cunoscută şi sub denumirea de transferare a unui conţinut de la o persoană la alta este cea mai importantă şi constă în nominalizarea lucrurilor, a evenimentelor, realităţii, pe de o parte şi în efectuarea predicaţiilor corespunzătoare. […]

Funcţia comunicativă a limbii şi limbajului, prin excelenţă socială (pune pe oameni în relaţii reciproce), este indisolubil legată de funcţia cognitivă.

Funcţia cognitivă de integrare, conceptualizare şi, în genere, de elaborare a limbii. Limbajul este implicat în toate procesele de cunoaştere prin cuvinte, care sînt purtătoare de informaţii şi semnificaţii, facilitând şi mediind operaţiile de generalizare şi abstractizare, permiţând explorarea şi investigarea realităţii, îmbogăţirea şi clasificarea cunoştinţelor (aprecierea, prelucrarea, sistematizarea, ierarhizarea). (p. 35)

1.2. Limbajul ca fenomen psihic îndeplineşte mai multe funcţii.

Funcţia de comunicare cunoscută şi sub denumirea de transferare a unei informaţii de la o persoană la alta. Această funcţie este cea mai importantă şi constă în nominalizarea lucrurilor, a evenimentelor, realităţii, pe de o parte, şi în efectuarea predicaţiilor corespunzătoare.

Funcţia comunicativă a limbii şi limbajului, prin excelenţă socială, pune pe oameni în relaţii reciproce, adică este indisolubil legată de funcţia cognitivă, altfel spus de integrare, conceptualizare şi, în genere, de elaborare a limbii. Limbajul este implicat în toate procesele de cunoaştere prin cuvinte, care sunt purtătoare de informaţii şi semnificaţii, facilitând şi mediind operaţiile de generalizare şi abstractizare, permiţând explorarea şi investigarea realităţii, îmbogăţirea şi clasificarea cunoştinţelor (aprecierea, prelucrarea, sistematizarea, ierarhizarea). (p. 20)

Însuşindu-şi limba, comunicînd cu ceilalţi, omul (în cursul vieţii sale) îşi însuşeşte în acelaşi timp experienţa acumulată de generaţiile trecute şi prezente (produse verbale în formă scrisă – lucrări ştiinţifice, opere literare etc.), precum şi regulile, forma, structura, formele gândirii logice. (p. 36)

Însuşindu-şi limba, comunicând cu ceilalţi, omul (în cursul vieţii sale) îşi însuşeşte în acelaşi timp experienţa acumulată de generaţiile trecute şi prezente (produse verbale în formă scrisă – lucrări ştiinţifice, opere literare etc.), precum şi regulile, structura, formele gândirii logice. (p. 20)

Funcţia expresivă (emoţional-expresivă, afectivă) este funcţia de manifestare atitudinală complexă a unor idei, imagini, nu numai prin cuvintele înseşi dar şi prin ritm, intonaţie, accent, pauză, mimică, pantomimică, gestică.

Funcţia expresiv-afectivă constă în exprimarea spontană sau semideliberată a emoţiilor şi impulsurilor. (p. 37) 2.0.

Funcţia expresivă sau emoţional-expresivă, afectivă este funcţia de manifestare atitudinală complexă a unor idei, imagini, nu numai prin cuvintele înseşi, dar şi prin ritm, intonaţie, accent, pauză, mimică, pantomimică, gestică.

Această funcţie constă în exprimarea spontană sau semideliberată a emoţiilor şi impulsurilor. (p. 20)

Funcţia persuasivă sau de convingere, adică de inducţie la o altă persoană a unor idei şi stări emoţionale este cunoscută şi sub forma imperativ-persuasivă a limbajului. Prin această formă vorbitorul se impune altuia, exercită o influenţă asupra voinţei lui. Este clar însă că funcţia este compusă, întrucât, imperativul ordinului este altceva decât convingerea realizată atît prin argumente cît şi prin apelul emoţional. În anumite condiţii, forţa de convicţiune a cuvântului devine excepţional de mare. Un bun orator, un bun profesor cu o înaltă tehnică şi cultură a limbajului, reuşeşte să pună complet stăpânire pe auditor (forţa educativă a limbajului).

Mijloacele persuasiv-imperative ale limbajului sînt variate, în funcţie de scopul urmărit. Astfel, pentru a săvîrşi o faptă sau acţiune se recurge la: ordin, comandă, cerinţă ferm exprimată sau rugăminte. Pentru încetarea, stoparea unei acţiuni se recurge la: interdicţie, ameninţare sau reproş. Pentru a acţiona asupra voinţei, pe calea convingerii, se recurge la mijloace persuasive specifice: propunerea, sfatul, prevenirea sau apelul, iniţiativa etc. (p. 38)

Funcţia persuasivă sau de convingere, adică de inducţie la o altă persoană a unor idei şi stări emoţionale este denumită şi funcţie imperativ-persuasivă a limbajului. Prin intermediul acestei funcţii vorbitorul se impune altuia, exercită o influenţă asupra voinţei lui. Este clar însă că funcţia respectivă are un caracter complex, întrucât imperativul ordinului este altceva decât convingerea realizată prin argumente şi prin apelul emoţional. În anumite condiţii, forţa de convicţiune a cuvântului devine excepţional de mare. Un bun orator, un bun profesor cu o înaltă tehnică şi cultură a limbajului, reuşeşte să pună complet stăpânire pe auditor (forţa educativă a limbajului). Mijloacele persuasiv-imperative ale limbajului sunt variate, în funcţie de scopul urmărit. Astfel, pentru a realiza o faptă sau acţiune se recurge la: ordin, comandă, cerinţă ferm exprimată sau rugăminte. Pentru încetarea, stoparea unei acţiuni se recurge la interdicţie, ameninţare sau reproş. Pentru a acţiona asupra voinţei, pe calea convingerii, se recurge la mijloace persuasive specifice (propunerea, sfatul, prevenirea sau apelul, iniţiativa etc.). (p. 20)

Funcţia reglatorie sau de determinare exprimă în esenţă conducerea conduitei altei persoane şi a propriului comportament (utilitate practică). Este un limbaj de intervenţie promptă, cu formule de concesie şi energie, întrucît se desfăşoară într-un cadru situativ şi cele mai multe din condiţiile acţiunii sînt cunoscute. În muncă limbajul intervine îndeosebi pentru a ajusta acţiunea la împrejurări, a modula intensitatea eforturilor şi a întreţine o anumită cadenţă. Limbajul practic se regăseşte în conduita individuală sub forma autocomenzii şi autointerdicţiei, a blamării, a aprobării de sine, a valorii ritmice care punctează acţiunea şi-i relevă articulaţiile.

Forţa limbajului se manifestă elocvent în posibilitatea omului de a stăpâni voluntar reacţiile somatice şi chiar vegetative ale propriului organism. Prin comenzi – în limbaj extern (cu voce tare) şi limbaj intern (în gînd), noi putem să declanşăm sau să frînăm aceste reacţii, să ne schimbăm la un moment dat dispoziţia afectivă, să mobilizăm forţele pentru a face faţă unei situaţii neobişnuite, dificile (stres).

Această putere a cuvîntului se bazează pe faptul că funcţiile organismului sînt desemnate verbal, posedă „dublură verbală”. Modelarea verbală a reacţiilor permite omului să le stăpînească, adică să le „programeze” pe plan mintal şi să comande desfăşurarea lor ulterioară. Pentru a ajunge la asemenea performanţe trebuie să urmăm un anumit antrenament, o adevărată „gimnastică psihică”. (p. 38-39)

2.1. Funcţia reglatorie sau de determinare exprimă în esenţă conducerea conduitei altei persoane şi a propriului comportament (utilitate practică). Este un limbaj de intervenţie promptă, cu formule de concesie şi energie, întrucât se desfăşoară într-un cadru situativ şi cele mai multe din condiţiile acţiunii sunt cunoscute. În muncă, limbajul intervine îndeosebi pentru a ajusta acţiunea la împrejurări, a modela intensitatea eforturilor şi a întreţine o anumită cadenţă. Limbajul practic se regăseşte în conduita individuală sub forma autocomenzii şi autointerdicţiei, a blamării, aprobării de sine, a valorii ritmice care punctează acţiunea şi-i relevă articulaţiile. Forţa limbajului se manifestă elocvent în posibilitatea omului de a stăpâni voluntar reacţiile somatice şi chiar vegetative ale propriului organism. Prin comenzi–în limbaj extern (cu voce tare) şi limbaj intern (în gând), noi putem să declanşăm sau să stopăm aceste reacţii, să schimbăm la un moment dat dispoziţia afectivă, să mobilizăm forţele pentru a face faţă unei situaţii dificile (stres). Această putere a cuvântului se bazează pe faptul că funcţiile organismului sunt desemnate verbal, posedă “dublură verbală”. Modelarea verbală a reacţiilor permite omului să le stăpânească, adică să le “programeze” pe plan mintal şi să comande desfăşurarea lor ulterioară. Pentru a ajunge la asemenea performanţe trebuie să urmăm un anumit antrenament, o adevărată “gimnastică psihică”. (p. 20-21)

Funcţia dialectică implică formarea şi rezolvarea contradicţiilor sau a conflictelor problematice. Funcţia denumită restrictiv dialectică este cea a cunoaşterii conceptuale, abstracte şi teoretice, dezvoltată în stadiul operaţiilor formale cînd devin posibile raţionamentele ipotetico-deductive. (p. 39)

2.2. Funcţia dialectică implică formarea şi rezolvarea contradicţiilor sau a conflictelor problematice. Funcţia denumită restrictiv dialectică este cea a cunoaşterii conceptuale, abstracte şi teoretice, dezvoltată în stadiul operaţiilor formale când devin posibile raţionamentele ipotetico-deductive. (p. 21)

Funcţia fatică (sau factuală) este mai mult o funcţie psihosocială, care se referă la menţinerea unor contacte sociale între persoane. De ex.: comunicările frecvente de tip: „Cum te simţi?, Ce mai faci?” etc. nu sînt propriu-zis solicitări de informaţii, deoarece nu se adresează în scopul stabilirii unui adevăr sau al elaborării unei acţiuni, ci numai pentru a menţine şi a continua „la cald” relaţia socială de cunoaştere şi de atenţie reciprocă a indivizilor. (p. 39)

2.3. Funcţia fatică (sau factuală) este mai mult o funcţie psihosocială, care se referă la menţinerea unor contacte sociale între persoane. De exemplu, comunicările frecvente de tip: Cum te simţi?, Ce mai faci? etc. nu sunt propriu-zis solicitări de informaţii, deoarece nu se adresează în scopul stabilirii unui adevăr sau al elaborării unei acţiuni, ci numai pentru a menţine şi a continua relaţia socială de cunoaştere şi de atenţie reciprocă a indivizilor.² (p. 21)

Funcţiile inventariate de lingvistul R. Jakobson (expresivă – cromatică – cognitivă – poetică – fotică şi metalingvistică) sînt coprezente în funcţionarea reţelei de comunicare şi ele exprimă mai puţin o ierarhie şi mai mult un bloc funcţional. (p. 39-40) 2.4.

Funcţiile inventariate de lingvistul R. Jakobson (expresivă – cromatică – cognitivă –poetică – fatică şi metalingvistică)² sunt coprezente în funcţionarea reţelei de comunicare şi ele exprimă mai puţin o ierarhie şi mai mult un bloc funcţional. (p. 21)

Funcţia cognitivă de integrare, conceptualizare şi, în genere, de elaborare a limbii. Limbajul este implicat în toate procesele de cunoaştere prin cuvinte, care sînt purtătoare de informaţii şi semnificaţii, facilitînd şi mediind operaţiile de generalizare şi abstractizare, permiţînd explorarea şi investigarea realităţii, îmbogăţirea şi clasificarea cunoştinţelor (aprecierea, prelucrarea, sistematizarea, ierarhizarea). (p. 35)

a) Funcţia cognitivă – de integrare, conceptualizare şi elaborare a gândirii. Astfel, limbajul fixează şi directivează rezultatele activităţii de cunoaştere, facilitează şi mediază operaţiile de generalizare şi abstractizare, permite explorarea şi investigarea realităţii, îmbogăţirea şi clarificarea cunoştinţelor. (p. 21)

Funcţia simbolic-reprezentativă este funcţia de substituire a unor obiecte, fenomene şi relaţii prin formele verbale sau alte semne. (p. 36)

b) Funcţia simbolic-reprezentativă, de substituire a unor obiecte, fenomene sau relaţii prin formule verbale. (p. 21)

Nu vreau să comentez cele de mai sus şi nici nu vreau să aduc acuzaţii nimănui. Scopul meu a fost să prezint nişte fapte şi cred că am reuşit. Urmează să fie trase concluziile. O precizare totuşi se impune: sper că tăcerea de până acum a conducerii Academiei a fost cauzată de lipsa experienţei în acest domeniu, nu de o tentativă de a masca evenimentul produs luna trecută, şi că pe zece octombrie a fost dat un verdict obiectiv, însoţit de argumente din partea comisiei numite pentru a cerceta cazurile de plagiere.

Radu Rusu
New York, 3 octombrie 2010

Întrebat ce crede despre articolul „Limba ca factor integrator al statului” de V. Bahnaru, publicat în revista „Akademos”, nr. 4, decembrie 2009, p. 19-23, articol care s-a dovedit a fi plagiat din lucrarea colectivă „Psihologie generală şi medicală”, apărută la editura „Ştiinţa” în 1993, profesorul universitar Nicolae OPREA, doctor habilitat în ştiinţe medicale, unul dintre autorii volumului amintit, a declarat:

„Am rămas şocat, aflând că un director de institut de la Academia noastră, doctor habilitat în ştiinţe filologice, recurge la această metodă frauduloasă de „a face ştiinţă”. Cartea noastră, elaborată de un grup de profesori universitari din Republica Moldova şi din România, este un manual cunoscut în rândul studenţilor medicinişti din cele două ţări. Iată de ce ne surprinde curajul „savantului” de a prelua fragmente întregi din cartea noastră fără a face trimitere la sursă. Curios lucru că la finele articolului V. Bahnaru indică nişte surse bibliografice, dar uită să menţioneze volumul din care a copiat şcolăreşte. Avem de a face cu un furt intelectual incalificabil şi considerăm că ar trebui luate măsurile adecvate pentru a opri această manieră primitivă de a face carieră în ştiinţă”.

Profesorul universitar Mircea Revenco, doctor habilitat în ştiinţe medicale, un alt autor al volumului „Psihologie generală şi medicală”, Partea I, a declarat în legătură cu noul caz de plagiat: “Articolul “Limba ca factor integrator al statului”, semnat de dr. hab. V. Bahnaru, director al Institutului de Filologie, conţine mai multe alineate ce coincid în mod surprinzător, sută la sută, cu unele fragmente din cartea noastră. E o “coincidenţă” regretabilă ce poartă de fapt un nume – plagiat. Evident, e un mod condamnabil de a-ţi însuşi necinstit un bun străin. Indiscutabil, avem de-a face cu un furt intelectual săvârşit, spre ruşinea noastră, a tuturora, de o persoană cu mari responsabilităţi ştiinţifice şi administrative în Academia de Ştiinţe a Moldovei şi care pretinde a fi specialist în domeniu.

Avocatul şi scriitorul Boris Druţă, referindu-se la plagiatul descris de JURNAL de Chişinău, a precizat: «În conformitate cu articolul 185/1 al Codului Penal al Republicii Moldova, „reproducerea integrală sau parţială, modificarea sub orice formă a obiectului protejat de dreptul de autor sau de drepturile conexe” sunt calificate ca „însuşire a dreptului la paternitate (plagiat)” şi „violare a dreptului de autor”. Acţiunile prevăzute de articol, în funcţie de proporţiile stabilite, sunt pasibile de pedeapsă. Delictul mediatizat are, însă, în primul rând, conotaţii morale, asupra cărora sunt datori să mediteze subiecţii implicaţi. E vorba, totuşi, de ştiinţă!»