V-ați copt pentru primejdia vulpii?

2009 Herta MULLER site„Atât de profund şi de îndelung m-am împachetat în tăcere, că nu mă pot nicidecum despacheta în cuvinte. Tot ce fac, când vorbesc, e doar să mă împachetez într-alt fel” (din romanul „Leagănul respiraţiei”de Herta Müller)

Herta Müller s-a născut în România la 17 august 1953 şi în 1987 a emigrat în RFG. După război, mama ei a fost deportată pe câţiva ani într-un lagăr din URSS, iar scriitoarea a suportat încă din tinereţe consecinţele refuzului de a colabora cu Securitatea.

La editura „Humanitas” au apărut în 2010 două dintre romanele ei, traduse în română de Nora Iuga, „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul”, şi Al. Şahighian, „Leagănul respiraţiei”. În librăriile din Chişinău pot fi găsite vreo cinci dintre romanele scriitoarei, căreia i s-a acordat în 2009 Premiul Nobel pentru Literatură.

Cum a convins juriul Nobel?

Hibridizarea textului este trăsătura definitorie a „despachetării în cuvinte” în stil Herta Müller. Naraţiunea nu se supune regulilor prozodice, dar îţi dai seama că o artă particulară a prozatoarei transformă romanele ei în poeme. Rotunjimea lor estetică te cucereşte, adevărul cuprins în ele te face să jubilezi: a reuşit să sublimeze suferinţa, a găsit formula, a scris capodopera!

„Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” este considerată cartea cea mai românească a acestei mari autoare de limbă germană. Perioada istorică şi locul sunt recognoscibile după câteva elemente bine alese: micile furturi şi curvii de la fabrică (autoarea a lucrat un timp la o fabrică din Timişoara); copiii cu şiraguri de negi pe mâini, trimişi la munci agricole; seminţele de floarea-soarelui în gurile tuturor; lanterna în mâinile tuturor; omniprezenta fotografie cu onduleul de pe fruntea dictatorului; pereţii plini de microfoane, suflarea fricii.

Dar ceea ce animă aceste elemente este limbajul poetic strălucit. Ca un avion care decolează, poezia saltă brusc prozaicul şi ridică în cer fiecare capitol. Uneori o propoziţie începe aici pe pământ şi sfârşeşte urcându-te în cer. Paradoxal: ochii deportatului la Novo-Gorlovka din romanul „Leagănul respiraţiei” mai caută un cârlig în cer, unul de care să se agaţe pentru a se salva, în timp ce în România dictatura îi face pe oameni să regrete că din cer nu atârnă şnururi de lampă, ca să se poată spânzura oriunde pe stradă.

b0d2034597ad9f9602991e17a6c0115e_78334700Familia ca anexă a Securităţii

Cei care au nenorocul să se confrunte cu uneltele blestemate ale totalitarismului nu sunt înţeleşi deseori de cei mai apropiaţi oameni. Acest colaboraţionism inconştient al fiinţelor dragi îi închide pe cei persecutaţi în durere şi înstrăinare. Când femeia pactizează cu puterea, ea poate invoca mii de circumstanţe atenuante: neputinţa, frica de moarte, sărăcia sau chiar scuza că a vrut să-i facă bine victimei iubite. În cele două romane, Herta Müller depistează colaboraţionismul feminin, oricât de bine s-ar masca. Clara şi Bea Zakel sunt la fel de odioase ca şi securiștii Pavel Murgu şi Tur Priculici.

Clara, şi Adina, mamă şi fiică, sunt hărţuite sexual de acelaşi securist, Pavel, care se prezintă drept avocat. Clara cedează, făcându-şi iluzii că astfel o protejează pe Adina, care mult timp nu ştie cine este amantul mamei ei. Totul se desfăşoară ca şi cum „nu face nimic, nu face nimic” sau „las că-i bine” – vorba lui Druţă. Mama se mulţumeşte cu micile cadouri ale securistului, cu o bucăţică de carne, cu margarină şi cafea „Jacobs”, iar alţi doi securişti intră sistematic în garsoniera fiicei când ea este la serviciu. Nu răvăşesc lucruri, ci taie pe rând, cu lama, câte un picior din blana de vulpe aşternută lângă patul profesoarei Adina. Apoi se uşurează şi aruncă demonstrativ un chiştoc în vasul closetului, fără să tragă apa. Clara o asigură pe fiică-sa că Pavel n-ar putea să-i facă vreun rău, că e un om bun. Fiica o asigură la rândul ei pe mamă: „Te culci cu un criminal şi eşti ca el!”

De trei ori apare în romanul despre dictatura din România sticla cu rachiu. Prima dată la fabrica de sârmă, unde, după accidentul muncitorului Crizu, şefii toarnă rachiu în gura victimei. Când vine doctorul şi miroase, Crizu şi-a pierdut toate drepturile: mort, cu mâna terciuită, zace acolo inconştient şi beat; el care nu băuse. O altă victimă, Adina, în cămaşă de noapte care se vede de sub palton, iese, caută să bea căci nu mai rezistă, singură în faţa persecutorilor. A treia oară oamenii beau rachiu ca să se descarce de stres, după căderea dictatorului şi înainte de a afla adevărul despre evenimentele din decembrie 1989.

Îngerul foamei

„Leagănul respiraţiei” este un poem despre foame, cu toate că „nu există cuvinte despre flămânzire”. Nu am găsit nicăieri o descriere mai cuprinzătoare şi mai exactă a foamei ca în poemul-roman ale Hertei Müller. Consăteanul ei, poetul Oskar Pastior, dar şi mama scriitoarei, au alimentat cu amintirile lor această fascinantă carte despre deportaţii din România în URSS. „Cerul gurii ţi-e mai mare decât capul” este doar una din aceste definiţii memorabile.

Apare şi aici un avocat, Paul Gast, care „i-a tot furat neveste-sii supa din blid, până ce ea nu s-a mai putut scula şi a murit nemaiavând cum face altfel, aşa cum şi el îi fura supa fiindcă foamea lui n-avea cum face altfel… Aşa era mersul lucrurilor – şi pentru că nimeni n-avea ce-i face, nimeni nu putea face nimic.”

Cineva din familie, bunica, este aici salvatorul, datorită unei propoziţii: „Ştiu că te vei întoarce”. „Fără să bag de seamă, am luat-o cu mine în lagăr… A lucrat în mine mai mult decât au făcut-o toate cărţile pe care mi le luasem. A devenit complice cu lopata de inimă şi adversarul Îngerului foamei. Şi pentru că m-am reîntors, pot să afirm: o astfel de propoziţie te ţine în viaţă.”

The following two tabs change content below.