Urgent! Se caută un Moş Crăciun!

20 de copii şi tineri cu sindromul Down riscă să rămână fără cadouri

Când merg pe stradă, culeg adesea privirile uimite ale trecătorilor, înainte de sărbători însă se pare că sunt uitaţi de cei care ar putea să le facă o surpriză în ajunul sărbătorilor de iarnă. E vorba de copiii cu sindromul Down care încă mai speră că Moşul va păşi pragul caselor lor. Nu-şi doresc cadouri pompoase şi încă mai cred în minune. Povestea fiecărei familii în care creşte un copil deosebit de ceilalţi nu te poate lăsa indiferent, părinţii lor împărtăşind un destin comun.

Svetlana Panţa

O mamă şi o fiică ce sunt de nedespărţit. Nadejda a venit recent cu fiica sa, Maria, în faţa pomului de crăciun instalat în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Luminiţele se reflectau în ochii plini de speranţă ai fetei. „Vreau dulciuri, cadouri pentru toţi copiii la fel ca mine şi fericire pentru părinţi”, a spus Maria. Cuvintele tinerei au atins-o până la adâncul inimii pe mama care nu şi-a putut stăpâni lacrimile. „E foarte greu să vezi cum sunt trataţi copiii cu sindromul Down. Am plâns nu o singură dată, dar cine a văzut lacrimile mele? Doar perna”, spune mama îndurerată. În ajunul sărbătorilor de iarnă, greutăţile adâncesc şi mai mult rana din sufletele părinţilor copiilor cu sindromul Down.

„Ei îşi doresc un cadou, măcar o jucărie de pluş. Mi-au spus că îl aşteaptă pe Moş Crăciun. Cum pot să le explic că, până în prezent, nimeni nu s-a oferit să facă o sărbătoare pentru copiii noştri”, se alarmează Ecaterina Gaidarjî, preşedintele Asociaţiei ARIS DOWN, asociaţia care mai bine de 12 ani uneşte părinţi ai căror copii au sindromul Down. Astăzi, 20 de copii sunt în aşteptarea lui Moş Crăciun. „Sunt de diferite vârste, de la 5 până la 27 de ani, şi s-ar bucura măcar de jucării de pluş”, Gaidarjî îi îndeamnă pe toţi cei care ar dori să facă o surpriză pentru copiii şi tinerii cu sindromul Down.

Modestia este laudabilă, dar dacă ne gândim la necesităţile unui copil, ne dăm seama că acestea nu se pot limita doar la jucării de pluş.

„Cât de des îi cumpăr haine? Nu prea mergem la magazin. Poartă hainele pe care ni le dau rudele noastre”, ne-a mărturisit Nadejda. E complicat să înnoieşti garderoba copiilor atunci când familia îşi asigură existenţa din pensia de invaliditate.
Eroismul şi greutăţile părintelui unui copil „deosebit”

Un accident de maşină cumplit a făcut-o pe Nadejda invalid pe viaţă. „Aveam 25 de ani când maşina în care mă aflam s-a tamponat. Şoferul a murit pe loc, iar eu am ajuns la spital cu ambele picioare fracturate. Opt luni am fost ţintită la pat. Am suportat 18 intervenţii chirurgicale, din care două cezariene”, îşi aminteşte Nadejda.

În pofida problemelor de sănătate, femeia a dat naştere a doi copii, primul însă a fost diagnosticat cu sindromul Down. „Nici prin gând nu mi-a trecut să o las. E copilul meu şi trebuie să-l cresc”, ne-a spus hotărâtă Nadejda.  Atunci când i s-a propus să-şi lase copilul pe noapte la grădiniţă, mama a spus „Nu”. „Acasă o învelesc eu, dar acolo cine ar fi făcut acest lucru? A mers şi la şcoală. A absolvit nouă clase. Acum Maria are 22 de ani, dar tot copil e. Îmi amintesc că înainte de a doua naştere, medicul de familie m-a întrebat dacă nu-mi este frică. Băiatul este perfect sănătos. Acum este student.

Săracul este nevoit să doarmă în bucătărie. Avem un apartament cu o cameră. Maria îmi spune uneori că tare şi-ar dori să aibă un colţişor al ei. Astăzi ea împarte acest colţişor cu mine şi cu soţul”, spune resemnată mama.

Femeia conştientizează că un apartament în dar este din domeniul fantasticului, deşi se mai întâmplă minuni de Crăciun. Atunci când am întrebat-o de ce ar mai avea nevoie familia lor, a spus în şoaptă, de parcă i-ar fi frică să spună tare ce dorinţă are: „Când s-a născut Maria, a stat foarte mult în spital. Pe atunci, încă nu erau scutece, şi aşa invalidă cum eram, spălam totul cu mâinile. Astăzi deja e mare, eu am îmbătrânit, abia reuşesc să merg, dar oricum încălzesc apa, o torn în lighean şi spăl cu mâinile toate hainele. Nu am maşină de spălat”.

Unde-i Moş Crăciun?

Părinţii copiilor cu sindromul Down ne-au mărturisit că cel mai dificil le este să le explice copiilor care vin acasă cu ochii plini de lacrimi de ce lumea este atât de răutăcioasă. „Copiii noştri sunt numiţi adesea cu cuvinte urâte sau sunt priviţi de parcă nu ar fi la fel ca toţi oamenii”, spun părinţii din Asociaţia ARIS DOWN. Fiecare poveste a familiilor este cutremurătoare, însă astăzi părinţii nu-şi doresc decât să vadă pe faţa copiilor lor un zâmbet de fericire.

„Avem spaţiu în care am putea să le organizăm o sărbătoare, însă încă nu avem cadouri şi un Moş Crăciun”, a menţionat Ecaterina Gaidarjî. Imaginaţi-vă doar că la matineu, copiii voştri ar striga Moş Crăciun şi…nimeni na ar ieşi după brad să le aducă cadouri. Dacă până pe 31 decembrie nu se vor găsi oameni cu inimă mare, copiii şi tinerii cu sindromul Down riscă să nu mai creadă în minunea de Crăciun.

Eu vreau să fiu Moş Crăciun!

Urgent! Se caută un Moş Crăciun! 20 de copii şi tineri cu sindromul Down aşteaptă cu sufletul la gură o minune de Crăciun. JURNAL te îndeamnă să fii Moş Crăciun pentru Maria (22 ani), Petrică (9 ani), Tatiana (18 ani), Ina (22 ani), Nicoleta (5 ani), Valentin (14 ani), Mariana (17 ani), Olga (20 ani), Alexandru (28 ani), Diana (27 ani), Sergiu (18 ani), Nadia (27 ani), Maia (28 ani), Pavel (23 ani) etc. Noi vă oferim această şansă, contactaţi-ne la numărul de telefon 069456968 şi anunţaţi pentru cine doriţi să fiţi Moş Crăciun.

The following two tabs change content below.