Unitatea naţională şi statală a românilor – obiectiv strategic imanent, legal şi legitim

„… fără unire emanciparea naţională nu este posibilă, iar fără emancipare naţională nici drepturile şi libertăţile fundamentale nu pot fi asigurate” (Federaliştii americani)

Acum 101 ani, a triumfat adevărul etern şi pentru poporul român care s-a unificat naţional şi teritorial într-un stat modern legal şi legitim constituit. Însă nu a fost să fie aşa pentru că a intervenit o nouă năpaste în urma Pactului Ribbentrop-Molotov încheiat între guvernul nazist german şi cel sovietic cu toate consecinţele pentru Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa: teritorii ocupate în mod mişelesc, deznaţionalizare, deportări în masă şi foamete organizată.

În pofida politicii permanente de ocupaţie, la 27 august 1991, cetăţenii Republicii Moldova, întruniţi la Marea Adunare Naţională, au legitimat Declaraţia de Independenţă votată unanim de către deputaţii în parlament. În calitate de perspectivă istorică s-a argumentat, foarte clar şi pe larg, necesitatea reunificării cu Patria-Mamă – România. Cu toate acestea, în prezent, se vehiculează ideea „statalităţii” Republicii Moldova.

În cadrul acestei „dispute”, susţinând ideea firească de reunificare, îngăduiți-mi să vă prezint argumentele politico-juridice de rigoare atât de drept constituţional, cât şi de drept internaţional în favoarea legalităţii şi legitimităţii reintegrării naţionale şi teritoriale a Republicii Moldova cu România.

Vom expune fenomenele unificării naţiunii române în teritoriile etnice sub aspect cronologic.

În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, Ţara Moldovei dispunea de statutul unui Principat cu specificul de suzeranitate, dar cu integritate teritorială. Cu toate acestea, în urma Tratatului de Pace de la Bucureşti din 1812, încheiat între Poarta Otomană şi Imperiul Rus, teritoriul dintre Nistru şi Prut a fost anexat la Rusia.

Raptul nu a fost recunoscut şi a fost caracterizat ca atare. Doar un exemplu: „Turcia – scria K. Marx – nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta Otomană n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor române. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, când la Carlovitz, presată de poloni să le cedeze Moldo-Vlahia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i conferă decât un drept de suzeranitate” [1].

La începutul secolului al XX-lea s-a declanşat Primul Război Mondial care a pus capăt existenţei a trei mari imperii absolute: Rus, Otoman şi Austriac.

Ţarismul în Rusia a fost răsturnat, iar noua putere de la Petrograd a adoptat la 2(15) noiembrie 1917 Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia [2]. Acest act proclama oficial dreptul popoarelor din Rusia la libera autodeterminare până la separare şi formarea unui stat independent. În dezvoltarea acestui drept Guvernul Sovietic preciza necesitatea „c) creării în regiunea respectivă a unei conduceri provizorii, alcătuite din reprezentanţii aleşi în mod democratic ai naţiei care se autodetermină” [3].

În baza acestor prevederi, Congresul militar moldovenesc proclamă autonomia politică a Basarabiei, adică a teritoriului anexat de către Rusia la 1812, şi adoptă hotărârea referitoare la formarea organului reprezentativ al puterii de stat în ţinut – Sfatul Ţării. La 21 noiembrie 1917, Sfatul Ţării este constituit şi îşi începe activitatea. La 2 decembrie 1917, în vâltoarea evenimentelor, Sfatul Ţării proclamă Basarabia Republică Democratică Moldovenească, iar la 24 ianuarie 1918 – independenţa [4].

Procesul emancipării naţionale triumfă la 27 martie 1918 prin adoptarea de către Sfatul Ţării a Actului unirii pe veci cu Patria-Mamă – România. Pe această cale legală Basarabia anexată de către Rusia la 1812 revine la matca naturală naţională şi teritorială.

Căderea imperiului habsburgic este reflectată în „Manifestul imperial către popoarele Austriei” din 16 octombrie 1918 prin care împăratul decretează ca „… fiecare popor pe ţinutul în care locuieşte să formeze un stat propriu… şi că împăratul… va garanta fiecărui stat naţional neatârnarea sa…” [5].

Misiunea de a înfăptui acest act a fost încredinţată „sfaturilor (consiliilor) naţionale formate din deputaţii parlamentari ai fiecărei naţiuni…”. În acest context, la 17 octombrie 1918, împăratul emite un ordin către armată şi flotă în care, printre altele, se arată că „… se lasă cale liberă pentru dezvoltarea  nestingherită a fiecărui popor spre binele lui …”.

În baza acestor reglementări, la 15 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei (Dieta) a votat „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul Românesc”.

Unirea Transilvaniei se realizează prin altă procedură legală. Astfel, Consiliul Central Naţional Român, prin circularele din 2/15 noiembrie 1918, convoacă Marea Adunare Naţională Română. În acelaşi timp, Garda Naţională Română depune jurământul de credinţă faţă de Consiliul Naţional Român.

La 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională Română a Tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România.

De menţionat că toate cele trei acte de unire cu România au fost ratificate prin decrete-legi şi respectiv de către Rege.

Pe această cale, în baza principiului dreptului internaţional al autodeterminării naţionale şi a actelor enunţate în ansamblu, s-a încheiat procesul istoric de unificare naţională şi teritorială a românilor într-un stat modern legal şi legitim constituit. Pe bună dreptate, „Ţara este Statul închegat care conţine în sine atât naţiunea, cât şi solul. Statul organizat, aşezat şi paşnic, care stăruie pe drumul hotărât de soartă. Statul născut în mod natural din pământul plămădit cu sânge, iar nu o simplă creatură juridică de moment a unor interese şi acorduri internaţionale” [6].

Sub aspect al dreptului internaţional public, Conferinţa de pace de la Paris din 3 martie 1920 recunoaşte unitatea statului român şi implicit unirea Basarabiei cu România. Iar la 28 octombrie 1920 reprezentanţii Angliei, Franţei, Italiei şi Germaniei, pe de o parte, şi ai României, pe de altă parte, au semnat la Paris Tratatul prin care se recunoaşte suveranitatea României asupra Basarabiei. Acest Tratat este ratificat în aprilie 1920 de Parlamentul României. La 19 mai 1922, Tratatul a fost ratificat de Marea Britanie. Iar mai apoi, la 11 mai 1924 – de către Parlamentul Franţei [7].

Doar Rusia nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, ignorându-şi, în stil specific, propriile acte normative valabile (indicate anterior).

Rusia sovietică, stabilind în 1932 relaţii diplomatice cu România, a recunoscut de jure unirea Basarabiei cu România. Dar, de facto, ca şi în cazul Finlandei şi al Poloniei, a reocupat teritorii din Finlanda (războiul ruso-finlandez), România şi Polonia în baza Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939.

În consecinţă, Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost anexate la URSS la 28 iunie 1940. Mai apoi Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei sunt transmise în componenţa Ucrainei, iar din restul teritoriului şi o parte din fosta RASS Moldovenească, la 2 august 1940, la Moscova, contrar tuturor normelor dreptului internaţional şi chiar intern al URSS, a fost creată RSS Moldovenească. Situaţia s-a păstrat şi după cel de-al Doilea Război Mondial.

Abia în 1989 Parlamentul URSS – Congresul Deputaţilor a condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov. Republica Moldova, în calitate de stat suveran, prin avizul adoptat de către parlament la 23 iunie 1990, condamnă de asemenea Pactul şi consecinţele lui asupra Basarabiei şi Nordului Bucovinei.

Această poziţie juridică este reconfirmată în Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991, subliniindu-se că parlamentele multor state au declarat pactul din 23 august 1939 nul şi neavenit şi cer lichidarea consecinţelor acestuia pentru Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa.

În consecinţă, Republica Moldova a aderat la Actul final de la Helsinki şi la Carta de la Paris pentru o nouă Europă, fiind admisă cu drepturi egale în OSCE.

În fond, Carta de la Paris, pe lângă celelalte principii ale dreptului internaţional, mai stabileşte încă unul, şi anume: pe cel al „unităţii naţionale”. Astfel, textul Cartei stipulează reafirmarea „egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor la autodeterminare, conform Cartei O.N.U. şi normelor pertinente ale dreptului internaţional în acest domeniu, inclusiv a celor referitoare la integritatea teritorială a statelor”.

În continuare Carta stipulează: „Luăm act cu mare satisfacţie de Tratatul privind reglementarea definitivă cu privire la Germania, semnat la Moscova, la 12 septembrie 1990, şi salutăm sincer faptul că poporul german (sublinierea autorului) s-a reunit într-un singur stat conform principiilor Actului final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa şi în deplin acord cu vecinii săi. Realizarea unităţii naţionale (sublinierea ne aparţine) a Germaniei este o contribuţie importantă la instaurarea unei ordini de pace justă şi durabilă în Europa unită,  democratică şi conştientă de responsabilitatea sa în domeniul stabilităţii, păcii şi cooperării” [8].

Urmând litera şi spiritul Cartei, o singură naţiune, şi anume cea română, nu este unificată şi reunită într-un singur stat până în prezent. Dar anume aceste stipulări, practica unităţii naţionale germane şi constituirea unui singur stat ne servesc nouă, românilor, drept exemplu de urmat.

Mai mult ca atât, întru dezvoltarea spiritului Cartei de la Paris pentru o Nouă Europă, Parlamentul European, prin Rezoluţia din 19 septembrie 2019, a condamnat actele de agresiune, crimele împotriva umanităţii şi violarea drepturilor omului comise de regimurile totalitare – nazist şi comunist, subliniind totodată faptul că cel de-al Doilea Război Mondial a fost rezultatul imediat al Pactului Ribbentrop-Molotov.

În acest context, Rezoluţia Parlamentului European invită „toate statele-membre ale UE să efectueze o evaluare clară şi principială a crimelor şi actelor de agresiune comise de regimurile totalitare comuniste şi de regimul nazist”. Or România tocmai este victimă a acestui Pact, prin care i-au fost răpite teritoriile – astăzi Republica Moldova, Ţinutul Herţa şi Nordul Bucovinei, prin ocuparea lor la 28 iunie 1940 de către Uniunea Sovietică, prin ultimatumul din 26 iunie 1940.

Rezoluţia încurajează România să iniţieze o evaluare deplină a consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov şi înlăturarea consecinţelor lui pentru Republica Moldova, Ţinutul Herţa şi Nordul Bucovinei cu reîntregirea lor naţională şi teritorială cu România, consecinţă legală şi legitimă din punct de vedere juridic şi al Adevărului Divin. În acelaşi timp, şi noi, cetăţenii Republicii Moldova, trebuie să depunem toate eforturile întru realizarea acestui Măreţ fapt istoric.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

 

Bibliografie:

  1. Marx Karl. „Însemnări despre români”. Bucureşti, 1964, p. 106.
  2. „Сборник законов СССР. 1938-1967. Том V. Москва”, 1968, с. 36.
  3. Ленин В.И. ПСС, том 35, стр. 130-131.
  4. „Patrimoniul”, nr. 3, 1991, p. 61.
  5. „Unirea. Foaie bisericească politică”. Anul XXVIII, nr. 65, 23 octombrie 1918.
  6. Teodorescu A. „Valoarea juridică a unui cuvânt românesc”. Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorie. Seria III. Tomul XXVIII, memoria 11. Mihai T. Oroveanu. Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale. – Bucureşti, Editura „Cerma”, 1992, p. 263.
  7. Cojocaru Gh. „Recunoaşterea internaţională a Marii Uniri”. // „Cugetul”, nr. 4, 1991.
  8. Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 21 noiembrie 1990. Aderat prin Hotărârea Parlamentului nr. 707-XII din 10 septembrie 1991. Publicat în ediţia oficială „Tratate internaţionale”, 1998, vol. 1, p. 304.

Alexandru ARSENI,

Profesor universitar, doctor habilitat în drept

The following two tabs change content below.
Avatar

Jurnal de Chișinău