Nicolae Negru: Unirea personală

Părinţii mei povesteau o întâmplare, amuzantă din punctul lor de vedere, care vroia să sugereze îndărătnicia timpurie a unuia dintre copiii lor, înclinaţia acestuia spre fapte nesăbuite, spre revoltă. Eram în drum spre Siberia… După vreo săptămână de călătorie, istovitoare, sufocantă, în una din gările anonime, cel de-al doilea băiat, de doar doi ani şi cinci luni, merse hotărât spre uşa vagonului, se rostogoli în afară şi porni să fugă în direcţia opusă mişcării trenului.

Amuzaţi, soldaţii au mers după el. Mă duc acasă, mă duc acasă, striga băieţelul alergând din răsputeri. Adus înapoi în vagon, el repeta aceleaşi cuvinte: vreau acasă, vreau acasă.

Mama relata acest episod cu umor – inocenţa unui copil amuză şi înduioşează în orice condiţii. În situaţia de atunci, la mii de kilometri de casă, în monotonia nesfârşită a calvarului, întâmplarea avea, probabil, şi o nuanţă hazlie, îi trezea la viaţă, era ca o pată de sens în absurdul, în întunericul total ce se lăsase peste viitorul lor, de aceea li s-a întipărit în memorie pentru toată viaţa. Să încercăm să ne imaginăm cum a ajuns băieţelul să facă acest gest disperat, cât de insuportabilă i s-a părut la un moment dat atmosfera din vagon, încât se hotărî să-şi părăsească părinţii, să se întoarcă singur acasă. Cunoscătorii ştiu că un vagon de vite este destul de înalt, mai înalt decât un vagon de pasageri, şi coborârea fără scară prezintă unele riscuri chiar şi pentru unii maturi. Gestul îndărătnic, curajul copilului se numea inconştienţă, iar dorinţa de a se întoarce acasă ţinea de instinct, de reflexele de autoconservare.

Întoarcerea acasă este, în subconştientul nostru, un drum salvator, înseamnă fuga de rău, de pericol, regăsirea paradisului pierdut. Numai acasă ne simţim protejaţi şi împliniţi cu adevărat, căci numai acasă putem fi noi înşine. Dar vine un timp când a te întoarce acasă cere un efort nu mai mic decât atunci când ai fost rupt şi dus de acolo. Itaka pare de neatins, dacă nu ai iscusinţa,  perseverenţa (sau îndărătnicia), curajul şi – de ce nu? – şiretenia unui Odiseu.

Prin 1956, după istoricul congres la care Hruşciov a vorbit pentru prima dată despre cultul personalităţii şi crimele stalinismului, printre deportaţi s-a răspândit zvonul că ei vor fi curând liberi să se întoarcă în patrie („na rodinu”). Lucrul acesta s-a adeverit la început doar pentru latâşii (aşa îi numeam pe letoni) şi estonienii din bordeiele vecine. Autorităţile RSSM au refuzat iniţial să-i accepte pe moldovenii deportaţi şi în familia noastră se discuta ideea strămutării în Kirghizia (aşa se numea atunci Kirghizstanul), în oraşul Frunze (azi Bişkek), unde, spunea tata, e o climă mai blândă, nu sunt mlaştini, ţânţari şi moşkara (nori de musculiţe deosebit de agresive), ca în regiunea Tomsk, şi „cresc merii”. Denumirea atât de surprinzătoare a oraşului – ”Frunze”, cuvânt pe care îl auzeam numai acasă sau când ne jucam cu alţi copii basarabeni, şi faptul că ”acolo cresc merii” despre care ştiam doar din auzite, ne ademenea ca o patrie reală, şi numai mama s-a opus cu fermitate: nu vreau nicăieri, merg numai acasă.

Între timp, ”acasă” al nostru ne uitase, se înstrăinase şi nu dorea să ne primească. Ne supărăm atunci când persoane nesimţite de dincolo de Prut ne numesc ruşi şi ne grăbim să tragem concluzii din cele mai radicale. Să nu ne grăbim. Atitudinea recalcitrantă, ostilă a unor transpruteni faţă de basarabeni nu demonstrează decât asemănarea noastră. Mi-amintesc cu acest prilej că, la revenirea din Siberia, în satul natal, unii copii îmi strigau din urmă: „rus, rus, paparus, cine dracul te-o adus…”, iar unii colegi de clasă, în momentele de ceartă, când nu puteam împărţi câte ceva, mă numeau „veneticule”. Ceea ce înseamnă că asta auzeau de la unii maturi… Era şocant să te descoperi ”venetic” în satul unde te-ai născut. Mi-a luat timp să mă acomodez la felul de a fi al consătenilor mei şi, trebuie să recunosc, în unele privinţe nu m-am acomodat nici până azi. Cu toate astea, fiindcă veni vorba, nu mă simt nicăieri mai bine decât în satul de baştină şi numai acolo aflu gustul vacanţelor.

Noi personalizăm deseori atitudinea şi relaţiile cu România. Observăm aceasta nu numai la cetăţenii de rând, ceea ce este firesc, dar şi la unii dintre liderii noştri, ceea ce este grav. Asta înseamnă că prejudecăţile noastre mai vechi şi mai noi le transformăm în politică de stat. Or, politica trebuie să se bazeze pe anumite legităţi. Unii lideri ajung să declare că ei vor să se integreze în Europa, ocolind România, păstrând sârma ghimpată de pe Prut. Ceea ce este, de altfel, în contradicţie cu spiritul  european. ”Sârma ghimpată” din capetele liderilor şi funcţionarilor de stat ne ţine în preajma Imperiului rănit, dar încă periculos. Elita noastră nu poate pricepe ceea ce le este clar demult unor politologi străini: salvarea RM este în revenirea ei ”acasă”, în România. Reunirea, într-o formă sau alta, este inevitabilă fiindcă este firească.

Când se va înţelege lucrul acesta, datele sondajelor se vor schimba radical, aşa cum s-au schimbat cele referitoare la intenţiile de integrare europeană a moldovenilor. De aceea, ceea ce facem noi la JURNAL de Chişinău se vrea expresia unei vreri de a merge ”acasă”, în pofida tuturor obstacolelor, a tuturor tentaţiilor şi proiectelor de a ne menţine în străinătate, de a ne separa prin hotare şi vize.

The following two tabs change content below.
Nicolae Negru

Nicolae Negru

Nicolae Negru

Ultimele articole de Nicolae Negru (vezi toate)