„Unirea înseamnă să ne cunoaştem cu adevărat” // Interviu cu poeta Ana Blandiana

Memorialul de la Sighet (consacrat Memoriei Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei) are drept scop reconstituirea şi păstrarea memoriei poporului român, căruia jumătate de secol i s-a indus în conştiinţă o istorie falsă. Fondatoarea lui este nimeni alta decât poeta şi luptătoarea pentru libertăţile civice din România, Ana Blandiana, care de ziua Unirii Basarabiei cu România a deschis la Chişinău expoziţia ,,Memoria ca formă de justiţie”, dedicată acestui memorial.


– De Ziua Unirii, pe 27 martie, aţi inaugurat la Chişinău expoziţia „Memoria ca formă de justiţie”. Vă rog să-mi spuneţi, doamnă Ana Blandiana, care este mesajul acestei expoziţii?

Mesajul se regăseşte chiar în titlui ei: când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie – memoria singură poate fi o formă de justiţie. Deci ideea este că, atâta timp cât nu ni se face dreptate, nu se recunosc toate suferinţele, toate crimele comunismului, ne facem dreptate amintindu-ne de ele, analizându-le, făcându-le să fie cunoscute.

– O astfel de expoziţie a avut loc şi la Parlamentul European de la Bruxelles, în inima Europei. Cum reacţionează la această expoziţie publicul basarabean, în raport cu cel occidental?

La Bruxelles m-a impresionat faptul că oamenii veneau şi stăteau câte o oră în faţa unui panou şi se vedea că citesc, că descoperă, că habar n-au avut de cele aflate. Poate aceasta se întâmplă din cauza că comunismul era ceva frumos pentru ei, şi, deodată, descopereau că dincolo erau nişte crime. Aş vrea ca şi în Basarabia să se întâmple aşa, nu fiindcă voi nu ştiţi, dar pentru că trebuie să ştiţi şi ce a fost în România. Fiindcă nu depinde de noi să ne unim ca stat. Dar depinde de noi să fim aceeaşi cultură, să avem aceeaşi memorie, să ne cunoaştem cu adevărat, asta înseamnă unirea. Mi se pare mai puţin important dacă o să fim uniţi în sensul că ne vom numi cu un singur nume sau că vom fi alături în Uniunea Europeană. În orice caz, mă gândesc cu mare mândrie la momentul când în Uniunea Europeană vor fi două Românii. Am luptat foarte mult ca în organizaţia mondială a scriitorilor ,,International Pen” să fie primiţi şi scriitorii din R. Moldova. Şi a fost extraordinar felul în care am reuşit. Îmi aduc aminte chiar de un moment, când eram cu Vitalie Ciobanu, şi toţi înţelegeau că noi amândoi avem aceeaşi limbă, că suntem români, că există două Românii.

– De ziua Dvs. de naştere (25 martie) aţi ales să fiţi printre basarabeni. De ce?

A fost oarecum o întâmplare. Am vrut neapărat să deschidem expoziţia la Chişinău în data de 27 martie, care e o zi atât de simbolică şi o aniversare atât de mare: ziua Unirii Basarabiei cu România. Abia după aceea mi-am dat seama că dacă deschidem expoziţia în 27, o să trebuiască să fim aici în 25, de ziua mea. Şi am fost fericită, mi s-a părut că e mai emoţionant în felul acesta, chiar a fost foarte emoţionant pentru mine să-mi petrec ziua de naştere în Basarabia.

– Vârsta se răsfrânge asupra stării de spirit a poetului?

Cel puţin mie, Dumnezeu mi-a dat norocul să nu realizez acest lucru. Dacă mă întreabă cineva câţi ani am, trebuie să-mi scadă din anul în curs, anul naşterii. Am avut întotdeauna cu timpul o relaţie extrem de ambiguă. Pot să vă spun o întâmplare doar: aveam 42 de ani când, pentru prima oară, într-un magazin cineva mi-a spus ,,doamnă”. Până atunci mi se spunea „duduiţă”, „domnişoară”. Şi am făcut o întreagă criză. Faptul că sunt o „doamnă” mi se părea cea mai mare ruşine de pe pământ. După aceea mi-a trecut. Am scris câteva poezii, am plâns,  după care mi-a trecut şi am reintrat într-un tip de nerelaţie cu timpul. În general, cred că vârsta este ceva foarte relativ. Sunt fetiţe care seamănă cu nişte bunicuţe şi sunt bunicuţe care seamănă cu nişte adolescente. Am făcut descoperirea asta când eu eram o puştoaică începătoare. Şi trebuia să iau un interviu doamnei Velisar Teodoreanu, care împlinise 80 de ani. I-am luat un interviu pentru revista „România Literară” şi mi-a făcut o impresie extraordinară. Efectiv, m-a marcat pe restul vieţii, pentru că deşi nu era o cochetă, nici o mare frumuseţe, avea aerul unei adolescente şi eu am întrebat-o: ,,Cum reuşiţi să arătaţi atât de tânără?”. Ea mi-a răspuns: ,,Eu cred că Dumnezeu mi-a dat darul să mi se vadă sufletul pe faţă”. Mi s-a părut ceva atât de frumos, cred că vârsta este felul în care ţi se vede sufletul pe faţă.

– Când aţi avut primul contact cu oameni din Basarabia?

Primul contact a fost esenţial. Învăţătoarea mea de clase primare a fost o basarabeancă, refugiată din Basarabia, care suferise de tifos. La tifos cade părul şi avea părul foarte scurt. Pe vremea aia nu se purta părul scurt. Şi ne întrebam: ,,De ce are părul atât de scurt?”. Era idealul nostru şi modelul nostru şi în fiecare zi ne citea din Eminescu. În ceea ce priveşte primul contact cu scriitorii din Basarabia, pentru prima dată am făcut cunoştinţă, ne-am sărutat, ne-am îmbrăţişat pe scena  Ateneului pe 15 ianuarie 1990, când a fost prima sărbătorire a zilei lui Eminescu în libertate şi când era plin de scriitori şi autori români… şi deodată au apărut 15 scriitori din Basarabia.

– Urmăriţi atent evenimentele politice din România şi R. Moldova?

Bineînţeles. Deşi cred că, indiferent de ce hotărăsc marile puteri sau propriii noştri şefi, suntem aceeaşi ţară, acelaşi popor. Nu există o altă definiţie a unui popor decât limba. Dacă am un optimism în mine, ăsta ţine de faptul că n-am nicio îndoială că R. Moldova va intra în Uniunea Europeană, ceea ce va fi un imens câştig nu numai pentru Moldova, ci şi pentru România, pentru că se va vedea că există două Românii.

– Care este mentorul Anei Blandiana în materie de poezie?

Dintre poeţii români mă simt şi sper că sunt în linia Eminescu-Blaga. Iar dintre poeţii străini, mă simt foarte apropiată de Rainer Maria Rilke şi de Emily Elizabeth Dickinson.

– Care sunt versurile cele mai reprezentative pentru Dvs.?

În ultimii ani de dinainte de ’89, mă obsedau două versuri ale mele, pe care şi acum le consider esenţiale. Şi nu pentru că ar fi cele mai frumoase versuri, dar cred în adevărul pe care îl reprezintă. Cele două versuri erau: ,,Pentru că sunt în stare să înţeleg, De tot ce înţeleg sunt vinovat”. Este, după părerea mea, definiţia faptului că intelectualul este întotdeauna vinovat pentru ce se întâmplă în jurul lui, pentru că el este cel care înţelege mai mult, deci el este cel care trebuie să încerce să schimbe ceva, cel care n-are voie să spună că nu se implică. Eu, de exemplu, niciodată n-am avut curajul să zic că n-am timp, că trebuie să scriu versuri, ceea ce mi-a cam complicat viaţa. Cel puţin în primii zece ani după ’89, am scris mult mai puţin decât înainte, pentru că a fost toată atmosfera aceea de efervescenţă, de luptă. Ca rezultat, am făcut mitinguri în loc de cărţi, am scris proclamaţii şi proteste în loc de poezii.

– Dacă ar fi să o luaţi de la capăt, ce aţi schimba în viaţa Dvs.?

Aş fi dat orice să fi debutat cu al doilea volum de poezie, nu cu primul, pentru că primul conţine versuri scrise în redacţie, versuri tăiate, cuvinte adăugate şi nu-l simt ca al meu. Deşi a fost primit foarte bine. Dar începând de la a doua carte, sunt eu însămi. În rest, nu cred că aş schimba ceva, deşi parcă am pierdut enorm în aceste două decenii în care o mare parte din timp s-a dus cu Memorialul de la Sighet. Am făcut mitinguri, dar cred că nu puteam altfel, pentru că m-am simţit atât de umilită în anii comunismului de faptul că nu putem face nimic, pentru că solidaritatea nu era posibilă. Dacă în condiţiile libertăţii care făcea solidaritatea posibilă, eu n-aş fi făcut nimic, m-aş fi simţit vinovată.

– Ce gânduri aţi dori să le transmiteţi cititorilor JURNALULUI de Chişinău?

Principalul lucru e să reuşeşti să fii tu însuţi, să reuşeşti să gândeşti cu capul tău tot, indiferent ce înveţi la şcoală, ce spun ziarele, principalul e să treci totul prin simţul tău critic. În măsura în care reuşeşti să faci asta, devii tu însuţi şi devii un om.

Interviu realizat de Mirela Madan

The following two tabs change content below.