Unirea, acum sau niciodată? (2)

Adrian Ciubotaru

Unirea cu România ne va lichida statul, dar ne va salva țara. Aceasta pare a fi ideea directoare a mișcării unioniste din Basarabia, pe care încep să o împărtășească și o bună parte din „românosceptici”. Ne interesează aici mai puțin atitudinea unioniștilor față de problema reîntregirii neamului. Este clară, perfect justificată, reflectând aspirația legitimă la unitatea națională. Singurul mister pe care îl mai poate ascunde unionismul basarabean este doar neașteptata și continua întinerire a mișcării. Cei care cunosc sistemul educațional al Republicii Moldova și mediul cultural în care crește și se dezvoltă tânăra generație din țara noastră nu pot decât să ridice nedumeriți din umeri în fața acestei junimi românofile, tot mai numeroase și mai hotărâte să lupte pentru adevărul istoric.

Curioasă mi se pare mai curând adeziunea crescândă la unionism a multor „sceptici”, „indiferenți” și chiar „stataliști” de altădată. Argumentul „statului eșuat” este, aparent, și cel mai plauzibil în acest sens, dar nu cred că e suficient pentru a explica schimbarea de vector.

Părerea mea este că, mai ales din 2009 încoace, s-a transformat radical și modul în care societatea noastră percepe România ca țară, stat și popor. Modificarea percepției, care s-a datorat în primul rând deschiderii reciproce și mai puțin reașezării burților pe volume de istoria neamului, a pregătit, pe nesimțite, terenul pentru un dialog pe tema Unirii. Facilitarea procedurii de redobândire a cetățeniei, liberalizarea regimului de vize pentru cei fără pașapoarte românești, comunicarea tot mai intensă la nivel de persoane, instituții, companii și tot mai puțin stingherită de stereotipuri și prejudecăți reciproce, călătoriile accesibile ca preț pe drumurile tot mai bune ale României au făcut ca societatea moldovenească de azi să fie chiar mai aproape de dezideratul unionist decât în 1918, când Actul Unirii era opera exclusivă a elitelor și a conjuncturii.

Un alt adevăr e că problema reîntregirii a devenit, pentru „moldoveni”, ca și pentru „români”, de altfel, o problemă de ordin tehnic. Spre dezamăgirea unioniștilor, desigur, care trebuie să înțeleagă că argumentele „național” și „istoric” nu vor avea practic nicio pondere în cazul în care societatea noastră va fi obligată să aleagă între independență și Unire. Moment nu chiar atât de îndepărtat în timp: drept dovadă, isteria antiromânească, în regim de turație maximă, a partidelor proruse din Republica Moldova. Care simt și ele, ca toată lumea, că am ajuns la o răspântie importantă și că societatea nu mai poate tolera statul moldovenesc în formula lui actuală.

Conștiința că viața în România europeană, așa cum este aceasta, departe de perfecțiune, este mult mai bună decât în Moldova independentă, că oportunitățile profesionale sunt mult mai mari acolo decât aici, că lucruri banale, precum shoppingul, serviciile publice și private etc., sunt mai atractive chiar și într-o capitală oarecare de județ al României decât în ditamai Chișinăul, cu mizeria, ifosele și cu neorânduiala lui cu tot, tocmai această conștiință, oricât de prozaică și „nepatriotică”, oricât de meschină și ipocrită ne-ar părea, e singura șansă a unionismului în Basarabia. Dacă societatea moldovenească se va decide, în împrejurări de forță majoră (probabil, singurele circumstanțe în care aceasta se poate întâmpla rapid, în decurs de câteva luni chiar), pentru soluția a treia, o va face fără să se gândească la costuri și sacrificii, mari sau mici, la rațiuni și finalități, economice sau politice, la compatibilități și incompatibilități, mentale sau lingvistice, la capacitatea sau incapacitatea statului român de a absorbi RM-ul, ci doar cu gândul la o elementară schimbare de… peisaj.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)