Unirea, acum sau niciodată? (1)

Adrian Ciubotaru

Din 1991-1992 nu s-a vorbit nicicând atât de mult despre Unire. Unioniști au existat întotdeauna, dar aspirațiile lor deveneau subiect de discuție doar în măsura în care îi deranjau pe șefii de la Moscova. Deranj în bună parte artificial, rușii luând orice abatere, oricât de neînsemnată, a Moldovei de la cursul euroasiatic, drept manifestare a unionismului.

Nu încape îndoială: majoritatea moldovenilor (mă refer la etnicii români ai Basarabiei) a fost întotdeauna antiunionistă. Mândra, dar bine educata, minoritate de unioniști se făcea auzită doar în timpul scrutinelor parlamentare, votând partide precum PPCD sau PL. Între campaniile electorale însă, tema reîntregirii neamului figura exclusiv pe agenda publiciștilor dedicați cu adevărat cauzei și a profesorilor care o pledau, așa cum puteau, prin școli și universități.

De un an și ceva, subiectul acaparează tot mai multe minți. Numeroase dezbateri în presa scrisă, pe bloguri și la televizor reanimează o dezbatere pe care societatea părea să o fi abandonat cu desăvârșire. Polemica a trecut, a câta oară, Prutul, revenind în atenția mass-mediei românești după hiatusul generat de plecarea lui Băsescu de la Cotroceni.

Interesul este explicabil. Îl arată chiar și antiunioniștii. Căci nu trebuie să ne simțim cu toții mare români aici, în RM, pentru a observa că am dat chix cu statalitatea. Și că ceva trebuie făcut, altfel, ne transformăm într-o Sierra Leone. Soluțiile sunt aceleași, dintotdeauna: revenirea sub protectoratul Rusiei (intrarea în așa-numita Uniune Euroasiatică), păstrarea și consolidarea independenței (acum și în speranța integrării în Uniunea Europeană) sau refacerea imediată a unității naționale.

Prima soluție este și cea mai proastă. Nu atât pentru că ne readuce în sfera de influență a Kremlinului și ne izolează de lumea civilizată, ci pentru că nu e o soluție în sine. E amânarea soluției. E ceea ce am tot făcut între 1992-2009, e modalitatea cea mai comodă de a evita schimbările adevărate, e expresia dorinței noastre tainice de a fi lăsați să fim așa cum suntem. Acest deziderat al neprimenirii, în primul rând mentale și culturale, nu exclude năzuința spre un trai mai bun. Moldovenii vor să o ducă mai bine, „ca la Moscova” sau „ca la Europa”, dar nu înțeleg legătura între calitatea vieții și calitatea învățământului, siguranța zilei de mâine și democrație, bunăstarea generală și liberalizarea economiei, societatea armonioasă și renunțarea la clientelism. Ori, dacă o înțeleg, nu vor să o accepte, de îndată ce li se ivește ocazia emancipării economice pe alte căi decât cele firești, garantate de un stat normal: fie prin accesul la banii publici, asigurat de funcție, fie prin „gastarbeitung”. Mentalitatea aceasta, păguboasă oricum ai privi-o, e specifică omului sovietic, de aceea opțiunea pentru Rusia este, de fapt, opțiunea pentru confortul sufletesc al celui care, la volan de „Mercedes”, încă mai conduce un „Jiguli”.

A doua soluție, dacă nu e împărtășită de visători, e apanajul clasei politice care a știut să o promoveze și să o exploateze în beneficiul său. Acum, independența noastră poartă tocmai douăsprezece stele galbene pe pieptu-i albastru, dar până mai ieri, alaltăieri era justificată fie prin teoria „moldovenismului”, fie prin argumente folclorice din epoca socialismului dezvoltat, pe care guvernanți le pricep mai bine decât deșucheatele construcții ideologice ale lui Artiom Lazarev sau Vasile Stati. Ideea neatârnării nu e rea în sine, ea devine periculoasă atunci când necesită o justificare continuă. În nod normal, discuțiile despre statalitate și independență trebuia încheiate în 1992, după pierderea Transnistriei. Reluarea permanentă a acestora în locul elaborării unui proiect de țară și invocarea înfrângerii de pe Nistru sau a șantajului rusesc ca pe un impediment în calea proiectului indică asupra unor slăbiciuni de fond nu atât în edificiul statal (care, azi, e același stat sovietic adaptat la realitățile locului și ale momentului), cât în maniera în care ne concepem noi înșine statalitatea. Marea problemă a celor care s-au proclamat întotdeauna adepți ai suveranității a fost că nici ei nu au crezut vreodată la modul serios în statul Republica Moldova.
(va urma)