„Unicul lucru care mă bucură când revin acasă sunt oamenii”

Interviu cu scriitoarea Lilia Calancea, stabilită la Bruxelles

Lilia Calancea a absolvit Facultatea de Limbi Străine a Universităţii Libere Internaționale din Chişinău, Institutul de Înalte Studii Europene şi Internaţionale de la Nisa, Institutul Superior pentru Traducători şi Interpreţi. În 2003 s-a stabilit la Bruxelles. Revine deseori la Chișinău, unde la începutul acestei luni şi-a lansat o nouă carte, „Bocete de nuntă. Schițe și povestiri”, Editura Arc, 2018.

Dragă Lilia, într-un interviu ai menționat că „Bocete de nuntă” este o carte despre viață, despre trăirile ascunse în spatele unor tradiții. În ce circumstanțe ai simțit că se plânge la o nuntă?

La o nuntă nu ai dreptul să plângi și lucrul acesta e știut de toată lumea, or, anume la un astfel de eveniment îți vine cel mai tare să bocești, pentru că în fața ta se schimbă destine.

Numai Dumnezeu ştie ce e în sufletul invitaţilor care joacă, chiuie și glumesc cu paharul de vin în mână. Pe mine lucrul acesta m-a fascinat de mică, pentru că deseori mergeam pe la nunți, ascultam atent forfota, mă băgam acolo unde fotograful nu avea cum să ajungă și descopeream lucruri uimitoare. Adulții îmi păreau stranii. După ușă se ciondăneau și înjurau, iar la masa mirilor, brusc, își schimbau timbrul vocii și rosteau cuvinte mieroase.

Chiar în prima povestire din cartea „Bocete de nuntă”, personajul este un copil uimit să descopere realitatea ascunsă în spatele unei astfel de veselii.

Socrii tăi, soțul, sunt greci. Cum a fost la nunta voastră, ce tradiții ați respectat?

Nunta noastră a fost în Moldova, acum 15 ani, la Chișinău. Îmi aduc aminte că am fost foarte relaxați. Nici măcar fotograf de nuntă n-am avut. Nu prea am păstrat tradițiile, în afară de cununie. Socrilor le-a plăcut mult Moldova. A fost o mare descoperire pentru ei. Mai ales, ceremonia din biserică, în care o parte de slujbă s-a ținut în greacă.

În casele moldovencelor se mai păstrează obiectele de zestre ale mamelor, bunicilor, cum se pregăteau de nuntă în Grecia femeile?

Mama soacră mi-a povestit multe povești de familie, legate de nunți. Un fragment a ajuns deja în „Bocete de nuntă”, schița „Precum și noi iertăm greșiților noștri…”. Tradiţiile lor sunt foarte apropiate de tradițiile noastre. În Grecia, nunțile de pe insula Chios sunt aproape ca la noi. La fel și cununiile religioase. Mai mult m-au fascinat tradițiile lor funerare. Am reușit vara aceasta să asist la deshumarea unei rude din partea familiei soţului și am trăit pe viu fragmentul cu groparii din Hamlet. Pe insula Chios, mortul se deshumează după cinci ani, oasele se spală în vin şi se sfinţesc, apoi sunt depuse într-o cutie care rămâne într-o căsuţă din cimitir, iar mormântul este eliberat pentru următorul răposat.

La Chișinău ai ajuns tot în toiul unor sărbători, cele din luna mai, ai postat și o poză din PMAN „copiii și tancul”, ce ascunde, în viziunea ta, o astfel de veselie?

Din păcate, am observat că se sărbătoresc în continuare cu mult fast lucruri care ar trebui să ne îngrozească. Un adult n-ar trebui să-și cațere copilul pe tancuri, să-l pună să pozeze glorios, pentru fotografii, ci să-i lămurească că tancul este o armă care poate distruge oameni, familii, indiferent de religia sau naţionalitatea acestora. În viziunea mea, e o sărbătoare cu muzică construită pe bocete.

Ce schimbări observi în Moldova de-a lungul scurtelor tale vizite?

Unicul lucru care mă bucură când revin acasă sunt oamenii. Fie că am noroc la oameni, fie că altceva e la mijloc, dar eu încă păstrez convingerea că Moldova e bogată prin oamenii săi. Noi avem o căldură și o duioșie aparte, pe care n-am întâlnit-o pe alte meleaguri. Poate în alte versiuni, în alte formule, în alte stări și cuvinte, dar nu în forma ei specifică Moldovei. E ca o roșie, cu gustul acela zemos și parfumat, pe care doar pământul nostru și belșugul de soare o pot crește.

Unde și în ce găsești liniștea în care poți scrie?

În dormitorul meu, în compania unei broscuțe țestoase. O cheamă Platon, încă nu-i cunosc sexul, abia după şase ani vom afla, dar nici nu contează, până la urmă. Sufletul ăsta viu, care se va bucura de lumina soarelui încă mulți ani după moartea mea (durata de viață e de 80 de ani, și ea are abia şase luni), nu mă lasă să uit un lucru important: lentoarea e o filozofie de viață. Graba e pentru oamenii care încă nu au înțeles viața. Eu pot scrie doar în liniște și când sunt în apele mele. Când îmi ies din fire, scriu tăios și tulburător, or eu nu vreau să las în urma mea astfel de texte. Ele nu mă reprezintă, decât în momente foarte scurte. E ca și cum ai lăsa în urma ta fotografii în care ai fost bolnav și te zbăteai în convulsii. Cel care le va privi peste 20 sau 30 de ani își va face impresia greșită că ai fost așa toată viața.

Ce te leagă actualmente cel mai mult de Moldova?

Mă leagă părinții, în primul rând. Grădina cu flori a mamei, discuțiile cu tata. Apoi, cititorii. Indiferent dacă revin în țară, cu sau fără o lansare de carte, eu mă întâlnesc cu cititorii. E și un soi de testare: mai am sau nu pentru cine scrie? Mai așteaptă oamenii cărți de la mine sau îi plictisesc? Or, pentru mine lucrurile sunt extrem de importante.

În viziunea ta, ce îi împiedică pe cetățenii R. Moldova să fie fericiți?

Se subapreciază. Îndrăznesc să viseze doar când ajung pe meleaguri străine, după ce se încredințează că nu-s cu nimic mai prejos ca cei care au beneficiat de mai multe drepturi şi libertăţi datorită faptului că s-au născut în state cu o democraţie înaltă. E un mare păcat să te crezi inferior. Moldova are oameni foarte deştepţi care, în loc să contribuie la întărirea sistemului nostru social, să ocupe funcţii importante în stat, ajung să muncească la negru peste hotare. E o formă subtilă de autodistrugere. La conducere ajung nişte mediocrități corupte şi iresponsabile, iar oamenii cu studii şi experienţă, din păcate, ajung la căratul pietrelor și culesul căpșunilor.

O bună parte din cele 15 texte din „Bocete de nuntă” sunt despre exod și consecințele lui. Nu e vorba de statistici, ci despre oamenii din imediata noastră apropiere, despre dramele lor – oameni marcaţi de răni, lipsiţi de posibilități, care trăiesc cu gândul la moarte. Noi trecem unii pe lângă alții, ne spunem „Hristos a înviat!”, dar nu vrem să înțelegem că trăim aceleași dureri, că purtăm în suflete aceleași bocete, pe care le ascundem cu un soi de panică lăuntrică. Pentru ce?…

Unde planifici să aibă loc următoarea lansare a cărții, te gândeşti la o traducere a cărţilor în alte limbi?

Următoarea lansare de carte va fi la Bruxelles, pe 24 mai, ora 18:30, la Ambasada Republicii Moldova în Regatul Belgiei.

Deocamdată, nu am avut oferte de traduceri, dar m-am ales cu o revelație în ajunul lansării. După un interviu la Radio Europa Liberă, mi-am revăzut gândurile traduse în rusă, literar și frumos. Aici trebuie să menționez că eu am studii de traducător. Adică pot aprecia îndată calitatea unei traduceri. Și mi-am spus că, uite, cartea „Bocete de nuntă”, încă nu mi-o pot închipui în traducere franceză sau engleză, în schimb, o văd bine într-o traducere rusă, fără riscul de a-i pierde farmecul. Or, asta e foarte important pentru orice autor. Pe urmă, mi-am amintit că am mulți nepoți, de pe linia mamei, născuți și crescuți în Rusia și care n-au vizitat niciodată Moldova, nu-și cunosc deloc rădăcinile de pe malul Nistrului. Și dacă, într-o zi, cartea mea va apărea în rusă, s-ar putea să trezească niște doruri, în momentul acesta, încă nebănuite. Și acest lucru ar putea, de ce nu, să schimbe niște destine.

Care ar fi mesajul tău pentru cititorii de aici, pentru cititorii români din alte țări la care speri să ajungi?

Le doresc cititorilor mei să se bucure de viață: cea adevărată, nu închipuită, adică cea cu toate bucuriile și tristețile pe care le conține. În asta constă frumusețea ei: în varietatea emoțiilor. Prin ele ar trebui să ne apropiem unii de alții, nu să ne îndepărtăm.

Interviu realizat de Svetlana Corobceanu

The following two tabs change content below.
Svetlana Corobceanu

Svetlana Corobceanu