Unde ne sunt visătorii?

Vară, căldură mare, coaliţii bizare, gaură enormă în sacul trezoreriei naţionale, perspective întunecate ca cerul plumburiu al Veneţiei dintr-un roman de Ioan Groşan. Ce aţi zice dacă v-aş propune să vorbim despre vise? Să ne mai gâdilim imaginaţia, cum ar veni…

Vladimir Beşleagă spunea într-un loc că scriitorii basarabeni sunt lipsiţi, cu rare excepţii, de imaginaţie. Ar exista (şi) o explicaţie genetică (îţi arde de fantezii, când tot sensul vieţii se reduce la a supravieţui pe acest tărâm aflat – deh! – „în calea tuturor relelor”?), dar şi o „justificare” a locului nostru modest pe harta fanteziilor lumii.

Trecând în revistă fazele politicii „moldoveneşti” de după 1991 (epoca romantică, era nomenclaturiştilor şi a conjuncturiştilor, vremea ticăloşilor, cea a businessului în politică, cea a generaţiilor mai noi, de ONG-işti şi de activişti civici, dar şi de politicieni puri), observăm că „visele” noastre sunt reductibile la trei modele: unioniştii vor reunirea cu Ţara şi ceea ce va urma nu îi mai interesează; nostalgicii (ruseşte li se spune „sovki”, adică: „făraşe”) vor să [se] refacă URSS ori să intre într-o formulă perversă a acestei „uniuni”, numită Uniunea Euro-Asiatică; proeuropenii vor să fim „membri titulari” ai UE, acceptând regulile comunitare… şi cam atât. Şi unii, şi ceilalţi, nu prea îşi propun nimic altceva decât aderarea la unul dintre calapoadele existente, fără a intra în detalii, de parcă toate [celelalte] se vor rezolva de la sine. („Calea a patra” – ca să fie limpede – e doar o formă perversă sau discretă a uneia din cele trei).

Or, dacă se întâmplă (ca cel mai prost scenariu) aderarea la „uniunea vamală” euro-asiatică, asta nicidecum nu va însemna că vor dispărea spiritele proeuropene (dimpotrivă, se vor activiza, fie şi prea târziu!), cu atât mai mult – cele unioniste.

Dacă, dimpotrivă, s-ar produce minunea şi s-ar realiza (într-un – posibil – context internaţional favorabil) Unirea, asta nu ar însemna că ar dispărea toate problemele, că, inclusiv, s-ar evapora scepticii sau oponenţii înverşunaţi ai acestui proces. Şi chiar dacă s-ar produce cumva (dinamica e imprevizibilă, nu putem exclude definitiv nici această variantă) o subită integrare europeană, definitivă, totală sau cvasitotală, acesta nu ar fi un panaceu şi nu ar conduce la dispariţia unionismului sau a nostalgicilor după vechiul imperiu. Şi, mai ales, [nici] asta nu ne-ar scuti de călcatul prin străchini, sport naţional şi pasiune iremediabilă, care depinde doar de noi… oriunde ne-am afla!

Oricât de diferite perspectivele, aceste „vise” sunt de o linearitate şi similitudine înspăimântătoare: toate se convertesc în iată vor veni salvatorii (aici urmează lista potenţialilor mântuitori: românii, ruşii, europenii)… şi ne vor scoate din nevoi.

Uitând că noi înşine suntem români sau ruşi şi, cu siguranţă, europeni. Rămâne doar să realizăm asta şi… să începem să visăm, pentru început. Să creăm. Să ne facem concurenţă serioasă nouă înşine, celor leneşi şi apatici, inerţi şi somnoroşi, proşti sau lipsiţi de imaginaţie. Simplu: să nu luptăm cu himerele (cu unele şi aceleaşi!), ci să construim, în pofida cârtitorilor, lucruri cu adevărat utile. Utile nouă.

Cei care au plecat din Moldova, în căutarea alternativelor, chiar dacă au mers să muncească, au fost învinuiţi că au plecat la „de-a gata”, beneficiind de avantajele unei societăţi la care ei nu au pus umărul. Dar şi mulţi dintre cei care au rămas acasă aşteaptă mana cerească despre care am scris mai sus. Exact ca în poemul lui Nikolai Nekrasov despre satul uitat de lume, în care toţi aşteaptă ca va veni boierul, va vedea că se risipeşte casa, va da indicaţii să se aducă materiale de construcţie; va observa nedreptăţile şi va face dreptate…

De ce? Pentru că nu ştim/ nu vrem să visăm. Iar visele sunt în noi, uneori (sau: pentru unii) sunt vocaţie şi meserie. Îmi amintisem de un poem al Marcelei Benea, în care autoarea se întreabă (retoric, da): „Dar dacă noi suntem visul colorat al cuiva?”. Recent discutasem cu olimpicii la română pe marginea poemului Anei Blandiana care [se] întreba şi ea: „Poate că mă visează cineva –/ De aceea gesturile/ Îmi sunt atât de moi/ Şi de neterminate,/ Cu scopul uitat/ La jumătatea mişcării…” Aminteam, în context, despre expresionismul blagian, despre cum „în somn sângele meu ca un val/ se retrage din mine/ înapoi în părinţi”…

Astea (şi altele) mă trimit, ca la instanţa supremă – în cazul în care cineva ar spune că subiectul nu e important –, la memorabilele versuri ale romanticului nostru  exponenţial: „…că vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi”. Altfel spus, ne sugerează Eminescu, nu există decât un cosmos, mort, care, într-un vis bizar (dar un vis creativ, inspirat, trebuie să recunoaştem!), ne-a imaginat pe noi, viii acestei lumi. Apropo, să nu uităm şi de simbolicul vis (de mărire!) al lui Baiazid, cu care începe Scrisoarea III.

Nu numai romanticii au privit „lumea ca vis”. Suprarealiştii (fie în pictură, fie în poezie) nu au făcut altceva decât să-şi transpună, cât mai expresiv şi mai autentic, visele în imagini, culori, texte. Iar oniricii au venit cu replica inversă: ei au construit vise. Şi [ni] le-au relatat în poeme şi balade.

Tocmai despre „onirici” voiam să spun, deoarece noi cam suferim de deficienţă onirică acută. Visele nu sunt doar ceea ce spune taica Freud, adică forme subliminale ale dorinţelor, obsesiilor, temerilor. Ele, visele sunt şi planurile noastre de perspectivă. Nu neapărat construim vise, dar visăm, ca apoi să topim aceste idei ipotetice (şi, la început, fantastice) în „realitatea materială”. În cărămizi ale existenţei. Câteodată – medicii pot să ne explice fenomenul – trăim coşmaruri deoarece gândim coşmaruri. Alteori, ducem o viaţă insipidă şi inertă deoarece nu ştim (ori nu vrem) să visăm.

… cam de pe aici vin şi cele două versiuni ale parabolei povestite de Jean-Claude Carrière (care m-a şi provocat să scriu acest text). Una, antică, orientală, spune că cineva visase un dragon. Era atât de înspăimântat de lighioana capabilă să-l sfârtece într-o clipită, încât nu-i rămase decât să-l întrebe: „Ce vrei să faci cu mine?” La care, dragonul îi răspunde senin: „Eu de unde să ştiu? E visul tău”.

Versiunea modernă/ occidentală o relatează o doamnă, care visase că cineva (după toate semnele – un maniac) o urmărea în toiul nopţii, ea alergând disperat. Atunci când tipul, fioros şi agresiv, a vrut s-o apuce de mână sau de talie, ea întrebă înfiorată: „Ce vrei de la mine? Ce vrei să faci cu mine?”. Răspunsul îl puteţi ghici, deoarece aţi citit versiunea coreeano-chineză a snoavei: „Eu de unde să ştiu, doamnă? E visul dumitale!”

P.S. Acum mai bine de un secol, Alexandru Vlahuţă, într-un poem cunoscut cândva oricărui elev român, blamând „melancolia secolului care moare”, poporul „cu priviri întunecate,/ Chipuri palide de tineri osteniți pe nemuncite,/ Triști poeți ce plâng și cântă suferinți închipuite…”, întreba (retoric, da): „unde ni sunt visătorii?”

Ergo: trăim într-o lume de coşmar, deoarece visăm coşmaruri. Ducem o viaţă insipidă, deoarece nu vrem să ne visăm un destin mai interesant. Tocmai azi, când nu doar visele, ci şi realitatea ne propune atâta spaţiu pentru creativitate!

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)