Unde-i Bahmutea lui Emil Brumaru?

NĂSCUT ÎN BASARABIA // Emil Brumaru îşi caută satul de baştină

Dacă aş face o listă a celor care au refuzat să-mi acorde un interviu, ar ieşi una foarte scurtă. Din ea fac parte, de exemplu, Paul Goma şi Ileana Mălăncioiu. În septembrie, am primit un refuz politicos şi din partea lui Emil Brumaru, poetul de geniu, născut în Basarabia, pe care l-am văzut pentru prima dată, pe viu, la ediţia curentă a Salonului Internaţional de Carte din Chişinău (31 august–3 septembrie 2010).

Atlantida poetului

Emil Brumaru venise din Iaşi, însoţit de fiica sa, Andreea. „Ce să mai discutăm? Despre ce?”, m-a întrebat poetul fixându-mă cu privirea de sub genele stufoase, care îi dau o înfăţişare de clovn trist. „Despre poezia tânără din Basarabia”, am bâiguit simţind că mă cuprinde o criză de timiditate. „Nu cunosc pe nimeni din tinerii de aici, doar pe Crudu”, a dat din umeri autorul „Cântecelor naive”, după care mi-a dăruit o carte, „Dumnezeu se uită la noi cu binoclul”, apărută la Polirom, scriindu-mi pe prima pagină un autograf: „Pentru Irina Nechit, sufletul meu fericit că o cunoaşte/ din an în paşte”.
Pe aceeaşi pagină mi-am notat şi e-mail-ul lui Emil Brumaru, care în lumea internetului are un alt nume – Hobbitul (aşa se numeşte şi blogul lui, foarte popular, frecventat de mai bine de 4500 de tineri amatori de poezie, fanii lui Brumaru).

Emil Brumaru: „Satul natal nu l-am văzut niciodată. Mă simt ca şi cum nu exist”

În mesajul pe care i l-am trimis peste câteva zile, la Iaşi, pe adresa electronică abia aflată, îi mărturiseam că aş fi vrut să discutăm, dacă ar fi acceptat să-mi acorde interviul, despre ce înseamnă o depresie, cum se manifestă depresia la poeţi, cum îţi vine inspiraţia atunci când îi tratezi pe bolnavi (Emil Brumaru a fost medic la Dolhasca), dacă e mai uşor să scrii când pică bruma sau când e soare, ce cărţi trebuie să citească omul suferind, dar cel plesnind de sănătate?

Una din întrebările pe care aş fi vrut să i le pun era: „Vedeţi în vis satul natal, cu garduri şi uliţe, cu părinţi şi bunei?”. La care poetul mi-a răspuns, pe 8 septembrie 2010: „Printre multele întrebări pe care mi le-ai fi pus, m-a atins una, destul de presantă: cea despre satul natal…

Venisem la Chişinău ca să elucidez şi treaba asta: unde e satul meu natal! Eram prea mic şi nu-mi aduc aminte, nici măcar în vis, cum arăta Bahmutea.

La voi am aflat că, de fapt, se numeşte acum Bahmut… şi că ar fi două localităţi cu numele acesta…

Am rămas surprins şi trist. Uite, mi-am spus, nu-mi cunosc exact măcar locul naşterii.

Pe certificatul de naştere e trecut: Bahmutea, judeţul Tighina.

Acum văd că este un sat Bahmut, dar în judeţul Călăraşi, pe o hartă nouă. M-am născut la 1 ianuarie 1939.
Nu am o hartă amănunţită de atunci, pe ea ar trebui căutat judeţul Tighina de prin 1939 (care era mare pe atunci) şi localitatea Bahmutea. Deci, înainte de venirea administraţiei sovietice de după 1940, când Basarabia a fost ocupată pentru a doua oară de ruşi – mai fusese ocupată în 1812 –, taică-meu, CFR-ist, ne-a băgat într-un vagon de marfă şi ne-a expediat în ţară, la rudele din regat. El a venit mai târziu, după ce a predat actele gării sau haltei.

Pe drum, bunica după mamă, luată cu noi, a murit într-o gară; avea o boală de inimă şi efortul refugiului a fost prea mare. Nici nu ştiu unde a fost înmormântată!

E jalnic, mai ales că nici satul natal nu mi-l cunosc, Bahmutea dispărând din hărţile noi.

Te-aş ruga, în timp, să te ocupi de asta, să cauţi o hartă de prin 1938-1939-1940 şi să vezi, în judeţul Tighina de atunci, unde era Bahmutea? Părinţii mei au murit şi nu mi-au zis decât locul naşterii din buletin.
Satul natal nu l-am văzut niciodată. Mă simt ca şi cum nu exist!!!
E o poveste care mă roade, mă sperie, mă întristează adânc…”

Bahmutea se numeşte astăzi Mihailovca

Nu voi relata detaliat cum am căutat satul enigmatic ce devenise pentru Emil Brumaru o Atlantidă obsedantă. Important e că, până la urmă, l-am găsit, dar nu în zona Tighinei sau în Transnistria, nici în Călăraşi, ci în raionul Cimişlia.

Din păcate, satul unde s-a născut acum 71 de ani Emil Brumaru a căpătat o altă denumire – Mihailovca. Atestată documentar prima oară în 1776, cu numele Bahmutea, această aşezare a fost denumită de autorităţile ruse Mihailovca, în 1812.

Profesorul de istorie de la Liceul „Ştefan cel Mare” din actuala Mihailovca, dl Dionis Bologan, ne-a povestit că, între 1918 şi 1940, satul îşi recăpătase denumirea străveche, Bahmutea. Dar după 1940, puterea sovietică l-a rebotezat Mihailovca, satul figurând pe toate hărţile contemporane sub această denumire dubioasă.

„Noi ştim că Bahmutea, azi Mihailovca, e satul natal al lui Emil Brumaru!”, ne-a comunicat, emoţionată, Natalia Creţu, profesoara de limba şi literatura română de la Liceul „Ştefan cel Mare” din Mihailovca (Bahmutea). „Eu chiar am propus să-i dăm liceului nostru numele Emil Brumaru, dar puţină lume din sat îl cunoaşte pe poetul Brumaru, de aceea liceul se numeşte «Ştefan cel Mare».” Dna Natalia Creţu ne-a asigurat că elevii liceului şi pedagogii, precum şi primăria satului ar fi foarte bucuroşi să-l primească pe Emil Brumaru la baştină, ar organiza o întâlnire a celebrului poet-bahmutean cu liceenii, profesorii, sătenii.

Evenimentul ar avea rezonanţă nu doar în sat, ci şi în oraşul Cimişlia, şi chiar în întreaga R. Moldova. Directoarea liceului, dna Larisa Arhirii, a confirmat, cu vădit entuziasm, că ar fi o onoare pentru oamenii din Mihailovca, fosta Bahmutea, să-l primească pe un oaspete atât de drag, Emil Brumaru.

O şopârlă neagră pe un zid de piatră

Poetul avea doar un an şi jumătate când a părăsit Bahmutea, împreună cu ai săi. La începutul acestei toamne, ţinând o prelegere la Biblioteca Naţională din Chişinău, a mărturisit că un vis repetat al său e un zid de piatră, foarte luminat, şi o şopârlă neagră pe zid – e singura amintire care i-a rămas din satul de baştină. Emil Brumaru zice despre şopârlă că ar fi „un accent negru prevestitor”.

Da, există în Mihailovca mai multe case vechi, cu garduri de piatră, ele se află în centrul satului, în apropierea fostei gări, mi-au istorisit cei câţiva profesori de la Liceul „Ştefan cel Mare”, pe care am reuşit să-i contactez. Gara nu mai funcţionează, prin ea „şuieră vântul”. Emil Brumaru îşi mai aminteşte, ca prin vis, că dincolo de gardul de piatră, era o apă. Da, prin Mihailovca curge un râuleţ mic, Schinoasa, care se varsă în Cogâlnic. Tot în centrul satului se înalţă o bisercă nouă, cea veche fiind închisă de sovietici, pe locul ei aflându-se azi o răstignire.

Calea ferată trece şi acum, la fel ca altădată, prin Mihailovca (Bahmutea), un sat mare, cu peste 3500 de locuitori. Poţi merge cu trenul la Cimişlia şi la Tighina. Însă nimeni nu-şi mai aminteşte de CFR-istul Grigore Brumaru şi de învăţătoarea Elisabeta Brumaru, părinţii poetului. Am spus „nimeni”, fără a-i fi întrebat pe bătrânii satului, poate că ei îşi amintesc.

Într-o zi cumplită din vara lui 1940, când istoria şi-a arătat din nou colţii, muşcând din trupul României, sfârtecând partea ei rămasă în stânga Prutului, un copil a fost smuls din leagăn şi dus la adăpost, pe malul drept. Acolo, el a ajuns un poet celebru (criticul literar Alex Ştefănescu îl numeşte, ironic, „cel mai mare poet în viaţă”), iar în satul său, Emil Brumaru e uitat. Sau încă nedescoperit.
„M-a mâhnit chestia asta cu schimbarea numelui satului”, mi-a scris într-un mesaj Emil Brumaru. Va accepta oare să revină în locul unde s-a născut? Dar Bahmutea îl va invita?

Irina Nechit

The following two tabs change content below.