Unchiul văzut de Dumnezeu printre lacrimi

Foto: Lucreția Petrovici-Precul la mormântul unchiului Teodor Precul

De ani buni nu-i dădea pace un gând. Gândul de a ajunge la mormântul unchiului Teodor, care-și doarme somnul de veci pe meleaguri străine, tocmai în nordul Kazahstanului, într-un sat situat nu departe de orașul Omsk. Și în nopțile pline de gânduri, venea către ea în vis o lume pe care o știa de undeva. Sigur că o știa. Se vedea copiliță mică în casa bunicilor din partea tatei din satul Bădragii Vechi, Edineț. O casă cu draperii de pluș, cu abajururi brodate cu fir auriu și cu un atelier de tâmplărie în curte, unde unchiul Teodor, înalt și frumos ca un brad, se retrăgea în orele libere și meșterea ceva sau picta.

Micuța, cum se trezea dimineață, alerga în atelier. Acolo o aștepta o tablă de ciocolată, care nu se întâlnea atunci prin dughenele și târgurile din Basarabia. Când picta sau meșterea ceva, unchiul se întorcea, o ridica în brațe, o săruta pe frunte, îi dădea ciocolata, fără să-i spună un cuvânt, și își vedea de trebi mai departe. În alte zile, când unchiul nu era acolo, fetița își lua singură ciocolata. Nu-i poate uita gustul nici până azi. Peste ani, în 1974,  ciocolata copilăriei o aștepta în Austria, unde avea să se stabilească cu traiul. Unchiul, Precul Teodor, născut în anul 1898, la acea vreme era primar în comuna Bădragi și avea prieteni în mai multe țări din Europa. Iar fetița aceea este doamna Lucreția Petrovici, fiica ofițerului de carieră, Vasile Precul din Bădragii Vechi, Edineț, și a Nataliei Cociorvă din Băxanii Sorocii. Lucreția a venit pe lume în anul 1935 în orașul Soroca, unde locuiau și munceau părinții ei. În anul 1939, când rușii se pregăteau să ocupe din nou Basarabia, familia Precul a părăsit Soroca, plecând în România. (Povestea vieții doamnei Lucreția a fost publicată în „Jurnal de Chișinău” în anul 2008.)

Îl vede aievea pictând

Copila pleca din Basarabia neștiind că n-o să-l mai vadă pe unchiul ei drag niciodată. I-a rămas în amintire chipul lui luminos, așa cum stătea aplecat  asupra  pânzei și picta livada lor frumoasă. Lucra inspirat, tot mai grăbit, tot mai grăbit, de parcă-și trăia ultimele clipe din viață și se temea că n-o să poată termina lucrarea. Sau poate presimțea, că chiar în primul an de ocupație rusească va fi persecutat. „Picta foarte frumos. Păstrez cu sfințenie  două tablouri rămase de la el. „Livada în floare” și „O nălucă pe Prut”. Sunt tablouri de dimensiuni mari-1m50 x1m.  A pictat livada ca să rămână măcar în tablou. Știa că vin rușii și vor  distruge gospodăria. Iar tabloul „O nălucă pe Prut” reprezintă anume  venirea ocupanților”, a mărturisit  doamna Lucreția.  Și sovieticii cum au venit, cum  l-au și condamnat în 1941 la 8 ani de muncă silnică, fiind deportat alături de alți intelectuali din elita românească tocmai în nordul Kazahstanului. Într-o noapte a venit  o mașină neagră la poartă din care au ieșit doi soldați ruși. Au intrat în casă, l-au trezit din somn și așa în pijama l-au și scos afară și l-au băgat în mașină. Maică-sa a reușit să-i pună doar cojocul pe el. Încotro l-au dus și ce s-a făcut cu el nimeni din cei apropiați nu știa.

Martir răbdător, nu le-a vorbit despre suferințe

Teodor a fost unul din cei patru feciori ai lui Dionisie Precul, lituanian la origini, căsătorit cu o frumoasă grecoaică, părinții căreia își cumpăraseră multișor pământ lângă Badragii Vechi. Toți copiii au făcut facultăți în România și ajunseseră oameni mari. Tatăl Lucreției cum vă spuneam, era ofițer de carieră, un frate era colonel de aviație, altul profesor, iar Teodor absolvise facultatea de Electromecanică la Iași și, după ce lucrase profesor de matematică în școală, fusese ales primar în satul natal. Războiul i-a înghițit pe trei dintre frați. Teodor a fost dus în Siberia.

Martir răbdător, despre suferințele prin care a trecut, rudele nu au mai aflat. După 16 ani mama  Lucreției, stabilită la Timișoara, a primit o carte poștală de la el, în care îi comunica că este bine, sănătos, muncește normator la cârmuirea unui sovhoz și nu știe dacă se va întoarce vreodată acasă.  Așa a început o corespondență permanentă între ei. Doamna Lucreția povestește: „Cum a aflat el adresa noastră, nu știu.  Eu eram deja studentă la agronomie și primeam  lunar o revistă de floricultură cu o cutiuță de carton înăuntru, în care era un stilou și cerneală de multe culori. Pe atunci în România stilourile cu peniță de aur erau o raritate. Mai primeam și mandate poștale prin care îmi trimitea bani. De fiecare dată nota: «Prin bunăvoința doamnei care lucrează la oficiul poştal». Corespondența noastră a durat până în 1980, când s-a stins din viață. Eram deja stabilită cu traiul în Austria. Prin 1970 îi făcusem o invitație, prin care îl rugam să vină în România să ne întâlnim. Peste un an invitația ne-a fost restituită fără motivare.”

A ajuns la mormântul unchiului

Plecată din țară în 1974, după ce se căsătorise cu un cetățean iugoslav, doamna Lucreția s-a stabilit cu domiciliul la Viena. A muncit cu gândul la unchiul ei drag, ajutând-o pe mama din România, care a murit în 2007 la vârsta de 92 de ani și pe alte rude din țară. Timp de mai bine de  două decenii, de cum a ieșit la pensie a desfășurat o activitate de promovare a culturii românești în Austria. De un an și ceva a transmis ştafeta unei colege mai tinere. Iar gândul de a ajunge la mormântul unchiului, încolțit cu mulți ani în urmă, nu a părăsit-o. Și iată că în vara acestui an, la vârsta de 84 de ani, Lucreția Petrovici-Precul, s-a aventurat să pornească în căutarea urmelor unchiului Teodor. A însoțit-o la drum, în rol de traducător din română în rusă și invers, soțul unei prietene de la Soroca, pensionarul Alexandru Chițan de 70 de ani. Până în Nursultan, capitala Kazahstanului, au călătorit cu avionul, iar de acolo 900 de  kilometri i-au parcurs cu taxiul. Călătoria cu taxiul pe drumurile Kazahstanului e o adevărată aventură. Șosele asfaltate până la un moment dat, după aceea – drum de țară. Au mers și prin arătură, și pe miriște prin țara cu o suprafață mai mare decât Europa de Vest. Doamna Lucreția povestește mai departe: „Cât vezi cu ochii stepă, stepă, nesfârșite lanuri de grâu și câte un sat situat la 100 km distanță unul de altul. E o regiune extrem de bogată, cu un teren extraordinar de fertil. Dar, înaintând așa prin stepă, am nimerit în altă parte. Ni s-a spus că mai este un sovhoz „Sevastopolskii”. Am plecat în direcția indicată. Se mergea foarte greu pe un drum pe care zburau pietrele în toate părțile. De la centrul raional încă 25 de kilometri prin stepă. Niciun un indicator, nimic absolut, nici suflare de om. În sfârșit, la marginea unui lan am văzut un tractor care ara. Spre bucuria noastră tractoristul cunoștea numele celui căutat. Familia lui locuia chiar în casa în care locuise unchiul Teodor. Am ajuns în satul mult căutat – satul Shunkîrcol, raionul Taiynsha. Aici au fost deportați peste 21 mii de oameni din toate fostele republici. Acum dacă sunt vreo sută de locuitori. Cel mai în vârstă locuitor este sora medicală a satului, Valentina Ivanovna Hodakovskaia, care l-a cunoscut foarte bine pe unchiul meu și care ne-a povestit foarte multe lucruri frumoase despre el. Ne-a povestit că lunar unchiul  pleca la Omsk de unde ne trimitea coletele și corespondența. Îi era frică s-o facă din centrul raional ca nu cumva să aibă de suferit. Acum am înțeles de ce de fiecare data nota: «Prin bunăvoința doamnei care lucrează la serviciul poştal». Am aflat că mari au fost grozăviile, care au lăsat răni adânci în sufletul unchiului, de aceea nici n-a mai droit să se întoarcă acasă unde tot regimul comunist era la putere. A fost înmormântat în cimitirul din localitate în stil comunist, fără preot și fără cruce la cap. I s-a pus pe mormânt un obelisc mic cu steluță.”

Clipele pe care le-a trăit doamna Lucreția la mormântul unchiului nu pot fi redate prin cuvinte. Împăcată cu gândul că el l-a văzut mai bine pe Dumnezeu printre lacrimi și Dumnezeu a privit la el cu lacrima, s-a întors acasă.

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce