„Un teatru viu respiră împreună cu spectatorii, cu societatea”

Interviu cu Valentin Delinschi, actor la Teatrul „Satiricus”

– Dragă Valentin Delinschi, ce înseamnă pentru tine un teatru viu?

Un teatru viu este cel care îşi joacă spectacolele zeci de ani, cu sala plină, și orice generaţie se regăseşte în oglinda pieselor sale. Un teatru viu e mereu în pas cu timpul, respiră împreună cu spectatorii, cu societatea.

– Ai descoperit teatrul încă din copilărie?

M-am născut la Cimișlia, am crescut pe malul râului Cogâlnic, pe care-l visez foarte des, am scris despre el și un colind. La Casa de Cultură din Cimişlia veneau deseori teatrele „Luceafărul”, fostul „Pușkin” (actualul Național „Mihai Eminescu), Teatrul „Vasile Alecsandri” de la Bălți. Era foarte greu să faci rost de bilete, chiar dacă sala avea 600 de locuri și se jucau câte două spectacole pe zi. Am văzut „Harap Alb” al luceferiştilor, spectacole ale bălţenilor, puşkiniştilor. În clasa a treia am primit primul rol, cel al unui poștaș care aducea o scrisoare, în ajun de Anul Nou, de la Vilnius. Trebuia să aduc o felicitare, doar atât. N-am mai ajuns să joc în acel spectacol școlar. Am fugit de la prima repetiţie. În schimb, eram un cititor pasionat, am citit toate cărţile de poveşti care existau prin biblioteci şi librării. Partenerii mei de joc erau imaginari, plângeam, râdeam, cântam, creşteam împreună cu ei, rămânând copil. Ca şi azi.

– Cum ai susținut examenele de admitere la Școala de Teatru „Boris Șciukin” de la Moscova?

În anul 1980 venisem la Chișinău, la Institutul de Arte, să mă fac actor. Am aflat că se formează un grup moldovenesc de studenți pentru Școala Superioară de Teatru „Șciukin” din Moscova. Mi-am depus actele la „Luceafărul” în ultima zi, când directorul teatrului, care primea cererile, încuia deja uşa. Dacă întârziam cinci minute, aveam altă soartă. A doua zi am venit la prima probă, aproape nepregătit, deşi știam multe poezii, cântece, bucăți de proză. Oricum, Ilie Todorov mi-a apreciat talentul, şi cu toate că uitasem fabula, am fost admis.

Pe 10 februarie 1983, când împlineam exact 20 de ani, am jucat în scena Teatrului „Bolşoi” un rol de figuraţie într-un spectacol al Teatrului „E. Vahtangov”. A fost o onoare pentru mine când Anatoli Borisov, conducătorul cursului, m-a felicitat pentru acel rol de figurație!

– Cum te-a primit Chișinăul teatral după absolvirea școlii moscovite?

Jucam spectacole alături de colegii mei, cu sălile arhipline. Eram tineri, energici și cu un repertoriu de vis.

– Din anul 1993 activezi la Teatrul „Satiricus”. Ce ai avut de învățat de la un maestru precum Mihai Curagău? De la alți colegi?

E o fericire să ai în scenă un partener ca Mihai Curagău. El joacă sincer și nu poți să nu-i răspunzi întocmai. De 20 de ani sunt la „Satiricus”, e ușor să joci cu colegii, ne cunoaștem plusurile și minusurile, ne completăm, ne susținem. Iar Sandu Grecu ne ține mereu în formă, ne dă fiecăruia atât cât putem duce.

– Care dintre rolurile tale îți par mai dificile? Ce rol te-a schimbat?

Îmi place rolul lui Puiu Faranga din „Ciuleandra”, îl joc de 18 ani. Desigur, țin și la Augustin din „Maimuța în baie”. Nu cred că e un rol definitivat, mai am încă mult de lucru. Voi reuși oare până la urmă să intru cu adevărat în pielea unei maimuțe?

– Ce simți înainte de spectacol? Te uiți din culise, pe furiș, în sală?

Înainte de spectacol îmi fac rugăciunea. În spectacol nu mai sunt eu, Valentin Delinschi, ci personajul din piesă. Nu privesc niciodată pe furiș în sală, nu e bine. Am un mare respect pentru spectatori, ei mă ajută să exist în scenă, să dau viață personajelor. Nu-mi țin rolul sub control, pur și simplu îl joc.

– Cum explici faptul că la „Satiricus” se joacă aproape mereu cu sala plină?

„Satiricus” are, pesemne, o amprentă Dumnezeiască. Suntem o trupă stabilă, mereu tânără, harnică și dornică de a-și face meseria. Spectatorul ne iubește pentru că suntem sinceri prin ceea ce jucăm și cum jucăm.

– Cine te-a ajutat să-ți editezi de curând primul volum de versuri intitulat „Clipele ce-mi fură viața”?

M-a ajutat editura „Cu Drag”, le mulțumesc fraților Petru și Dumitru Şarcov, îi mulţumesc lui Ion Diviza, secretarul literar de la „Satiricus” și bunul meu prieten. Nu în ultimul rând îi mulțumesc sponsorului Gheorghe Jembei.

– Vârsta de 50 de ani te întristează?

E doar o cifră, de care am și uitat. Nu mi-am numărat niciodată anii. Nu mi-au plăcut zilele mele de naştere, am încercat să fac din ele niște zile obișnuite. Mă strădui să mă simt mereu tânăr, sunt îndrăgostit de rolurile mele și nu vreau să vină cineva din urmă și să mi le ia…

Mă mişc mult, încerc să scap de emoţiile ce mi-ar fura sănătatea, n-am fumat niciodată. La teatru merg pe jos, zi de zi. Vreau să mai am copii cu o soţie pe care o iubesc foarte mult, numele ei este Aliona.

Pentru mine e foarte important și contactul permanent cu natura, în ea îmi găsesc refugiul, munţii sunt cei care mă aşteaptă vară de vară să-i cutreier.

– Ce aștepți de la primăvara lui 2013?

Să-mi înflorească pomii din livadă. Am o vilă la Sângera, am plantat cireşi, nuci, pruni, meri, gutui, piersici, vişini, am multă zmeură. Când totul e în floare, simţi că e raiul pe pământ. Am un scrânciob în care îmi dau fetele: pe cea mare o cheamă Ruxanda, are 20 de ani și cântă frumos, cea mică, Evelina, are patru ani și jumătate, îngână și ea melodii și-i place să asculte basme.

E un tărâm de poveste, unde am scris multe poezii. Una dintre ele începe cu versurile: „E primăvară-n sufletul meu/ Şi lumea e aşa frumoasă/ De parcă însuşi Dumnezeu/ A coborât la noi acasă”.

– Mulțumesc și mult succes!

A dialogat Irina Nechit

 

The following two tabs change content below.