Un „Strugure de chihlimbar” între belaruşi şi americani

Edward şi Anna-Luiza Turgeon

Edward şi Anna-Luiza Turgeon

Marca Republicii Moldova în materie de artă pianistică a impulsionat organizarea la Chişinău a trei ediţii ale Festivalului internaţional de piano duo

Când într-o ţară părăsită mai sunt – încă – artişti care au rămas cu noi, iar într-o lume relativă, calitatea şi strălucirea lor e un etalon al veridicităţii ca şi sunetul pianului marca Steinway, când asemenea artişti ne invită într-o sală de spectacol, ne simţim privilegiaţi şi ne bucurăm sincer pentru ei şi pentru noi. Piano duo Anatolie Lapicus – Iurie Mahovici, aceşti pianişti care au adus sonul lor original în viaţa concertistică de la noi au fost, împreună cu colegii lor din SUA şi Belarus, protagoniştii aniversari ai Festivalului duetelor de pian „Strugure de chihlimbar”, ediţia a III-a. Un maraton pianistic implicând masiv de data aceasta prezenţa corurilor, cu trei concerte susţinute la Filarmonica Naţională şi o extindere, în final, în stânga Nistrului, la Tiraspol.

Piano duo Anatolie Lapicus – Iurie Mahovici la 20 de ani

Anatolie Lapicus - Iurie Mahovici

Anatolie Lapicus – Iurie Mahovici

Dar înainte de a gusta din acest „Strugure de chihlimbar”, să amintim mai întâi că debutul, în ’93, al spectacolului celor două piane, fuziunea celor două claviaturi şi lansarea lor într-o altă dimensiune artistică au adus, cu siguranţă, o tuşă nouă în peisajul nostru muzical. Frapa, la un prim demers, sinceritatea excesivă, cu linii melodice pline de pasiune, avalanşa de sunete bizare, mereu declanşând coliziuni surprinzătoare ale unei muzici moderne – Vission de l’Amen de Messiaen. „Viziune” profetică la acea oră care aducea revelaţia ideii de duo, unul stabil în sălile noastre de concert, şi, pe parcurs, un repertoriu axat pe epoci componistice şi stiluri muzicale, cu memorabilele lor tuşeuri de bis pline de strălucire concertistică întâmpinate cu ropote de aplauze ale unui Allegro brilliante de Mendelssohn sau Rondo de Chopin. Ei au făcut din Rahmaninov la patru mâini un privilegiat al scenei marilor furtuni, al dramaticului eşuând în lirism, al pianului-clopot ori al tandreţii sfâşietoare aduse la paroxism. Schubert, Schumann sau acelaşi Chopin? Adevărate mărturisiri confidenţiale, eleganţă şi discreţie cu care înveşmântează magnificele melodii pline de mister şi poezie. În singurul lor CD înregistrat cu muzica lui Brahms, muzica rigorilor stilului clasic, putem asculta cum cele două piane pătrund discret în esenţa ei ca să extragă melancolia, exploziile ei camuflate, umbrele nostalgiei. În timp ce muzica franceză din repertoriul lor, de la Bizet, Faure şi până la muzica secolului XX, la Debussy, Ravel, Messiaen şi Poulenc, acest panoramic de stiluri şi profiluri componistice este, poate, mesajul cel mai concludent relativ la demersul celor două piane în materie de expresie, sonoritate, modul de a construi dialogul şi unitatea celor două piane.

Ambii născuţi în 1962, Anatolie Lapicus la Rezina, Iurie Mahovici la Leova, cei doi pianişti, instruiţi la rigorile şcolii de pian de la Chişinău şi cea rusă de la Moscova şi Sankt Petersburg, ajung să fie un duo performant, angajaţi pe post de solişti ai Filarmonicii Naţionale, cu prezenţă stabilă pe scenele de concert de la noi alternând cu turnee în spaţiul ex-sovietic (deosebit de frecvente au fost „siberiadele” lor din anii ’90), apoi şi în cel european, în România, Franţa, Cehia, Germania. Un duet al „Maeştrilor în Artă” şi, tot ei, cadre didactice în grad de profesori la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice care câştigă, în 2004, Premiul special „Adolf şi Mihail Gotlib” „pentru păstrarea celor mai bune tradiţii ale întemeietorilor genului de interpretare la două piane, fraţii Gotlib”, la fel şi „pentru artistismul strălucitor şi o înaltă cultură a ansamblului”. Aceasta este marca Republicii Moldova în materie de artă pianistică, calitate care a impulsionat şi favorizat organizarea la Chişinău a trei ediţii, inclusiv din această toamnă, ale Festivalului internaţional de piano duo „Strugure de chihlimbar”.

Printre Cântece de dragoste şi Balul iluzoriu

Valeri Borovikov - Natalia Gromova

Valeri Borovikov – Natalia Gromova

Belaruşii Natalia Gromova – Valeri Borovikov, prieteni mai vechi prezenţi şi la prima ediţie de festival, acum în intenţia „sebea pokazat’ i na drughih posmotret’ ” (ca să folosesc titlul unei piese de Gavrilin interpretată de ei la festival) au adus în scenă muzica rusă de Sviridov şi acelaşi Gavrilin. Ah-uh, ce atmosferă generoasă de câmpie extinsă până după orizont, galopul ei agresiv (Vremea, vpered!) e gata să te doboare şi să te înghită, dar, pe moment, te adoarme cu o fiţă ghiduşă, cu umor şi sarcasm, cu o pastilă plină de nostalgie. Gromova – Borovikov au fost spectaculoşi fără să epateze, probele lor de exactitate şi coerenţă de ansamblu au avut funcţii eminamente artistice ca să aducă, de data aceasta în Balul iluzoriu de Poulenc, o tentă firească de miraj şi discreţie. La fel şi de amicală considerare pentru colegii lor moldoveni, autorii transcripţiei pentru două piane din repertoriul francez.

Americanii Edward şi Anna-Luiza Turgeon, prieteni mai noi pe podiumul Filarmonicii şi al festivalului nostru, un cuplu de artişti cu un palmares impresionant, laureaţi ai unor concursuri internaţionale şi concertişti itineranţi pe cele mai mari scene ale lumii, ne-au făcut surpriza de a veni la noi pentru o competiţie de piano duo. (Şi totuşi… ce viraj imprevizibil ca să accepţi să vii tocmai în Moldova!) Iată-i într-un repertoriu european (Liszt, Brahms) flancat de muzica latino-americană (Guastavino), în care am putut admira, înainte de toate, expresia sunetului, acea calitate care se află în legătură directă cu sentimentul, cu pasiunile, cu fantezia şi bogăţia de culori care le exprimă. Şi, nu în ultimul rând, cu emoţia pe care o declanşează. Soţ şi soţie, el sobru şi riguros, ea muzicalitatea şi artistismul desăvârşit, aceşti pianişti au adus spectatorului nostru, frustrat de absenţa îndelungată a marilor artişti, nu numai mostre pianistice de circulaţie internaţională. Atunci când sunetele capătă calităţi expresive, vorbesc şi comunică, ele se construiesc în fraze, al căror sens devine limpede şi perceptibil. Urmărindu-i în brahmsienele Cântece de dragoste, un pian la patru mâini însoţit de Corul Naţional de Cameră dirijat de Ilona Stepan, nu poţi să nu-ţi aminteşti (chiar dacă, pe moment, ai fost bruiat de cântul fals al soliştilor din cor) şi asculţi vrăjit expresia pasiunii celibatarului Brahms îndrăgostit de Clara Schumann, vibraţia fiecărei fraze din cântecele sale şi nu înţelegi ce-i cu barba legendară a marelui compozitor, imagine care a făcut din el un presupus bătrân.

Între (bela)ruşi şi americani, moldovenii, alias Anatolie Lapicus şi Iurie Mahovici şi-au împins demersul în extreme, pendulând, însoţiţi de cor, între luminosul şi solemnul Rossini (Petite Messe Solennelle) şi, de cealaltă parte, drama suicidului unei femei abandonate transpusă pe Vocea umană de Poulenc (solistă soprana Lilia Şolomei). Triumful vieţii sau culmile disperării?

Şi pentru că răspunsul e incert şi într-o febrilă căutare, ne vom abandona şi noi împreună cu artiştii, Capela corală „Doina” însoţiţi de piano duo belarus, muzicii lui Carl Orff din Cantata Carmina Burana, o muzică pe cât de controversată pe atât de populară, cu un limbaj muzical „de o înfiorătoare vulgaritate” (Antoine Golea), dar reluată scenic pentru priza ei la public – un melanj de haos, de ritmică tenace, de percuţie în exces alternând cu vocile solistice de tenor, soprano şi bariton angajate în exhibiţii vocale insolite. Un final de festival difuz, ca şi cel în deplasare la Tiraspol, încheiat cu drama de Poulenc a femeii părăsite, vociferându-şi, împreună cu cele două piane, disperarea lor adusă la extaz. Difuz ca şi această toamnă ce devastează violent podoabe de frunziş şi lasă dezgolit frământul nostru în căutarea unor vremuri şi şanse mai bune.

Rodica Iuncu         

 

 

 

 

The following two tabs change content below.