Un spectacol care te face să te gândești la rostul tău

Clasa noastra fotoCând am aflat că TEI intenționează să preia spectacolul „Clasa Noastră”, am rămas plăcut surprinsă. În sfârșit, teatrul va avea un spectacol bazat pe dramaturgia contemporană. Cred că Ionesco și Teatrul din Strada Trandafirilor sunt unicele trupe care nu ocolesc dramaturgia contemporană. Trebuie să plătești drepturile de autor și asta e dureros. Ne-am obișnuit să ne vină totul pe gratis, ca în kolhoz.

Clasa Noastă e spectacolul pe care l-am văzut în sala 122 dela AMTAP și care mi-a rămas în oase mult timp după asta. Și mie, ca și Luminiței de altfel, îmi era teamă că, dacă va băga spectacolul în sala enormă de la Ionesco, impactul nu va fi același, mai ales că spectacolul a fost conceput pentru o sală mică.

Odată ce am văzut spectacolul în sala mică, nu pot să evit comparațiile dintre acest spectacol și acela, cu toate că e unul și același, dar diferit totodată. Și temerile s-au adeverit, distanța e enormă, fețele actorilor se văd greu, și e dificil să se stabilească un contact. Cei care au văzut spectacolul în 122 simt asta. Acolo ești în hambarul cu 1600 de evrei care se calcă în picioare. Simți cum fumul negru îți intră în plămâni. Aici privești dintr-o parte cum fumul negru le intră altora în plămâni.

E un spectacol cu mult text. De fapt, toate spectacolele Luminiței sunt cu mult text, bun, și cer de la actor măiestrie. Din fericire, ea are norocul să lucreze cu actori buni, inclusiv în acest spectacol.

Procedeul de a arăta că joci este unul nou pentru scena noastră. Textul este unul foarte dur și, dacă îl montezi clasic, riști să cazi în patetism sau să nu fii credibil. Accentul se pune pe actori și mesaj. Scenografia e minimalistă, zece scaune și un sac cu orz, dar ele sunt jucate și justificate. Nimic nu e de prisos, totul e calculat și exact. Nu ești mințit cu nici un artificiu de lumini, ploaie sau nisip.

Piesa e scrisă recent, în 2008. E despre noi, despre cât de cruzi putem fi atunci când sentimentul neliniștii ne umple sufletele. Cât de naivi suntem atunci când, făcând rău, ne gândim c-o să ajungem bine și că soarta nu-ţi scrie orice faptă în catastif. Când credem că un coleg de clasă ne este ca un frate, iar un frate n-o să ne trădeze niciodată.

Regizorul nu dă nici mai mult, nici mai puţin, exact atât cât să pună spectatorul la treabă ca să-şi construiască singur filmul în cap. Și cred că asta e cel mai important.

Prietenii mei au dorit să meargă la spectacol și a doua oară. Și-au dat seama că le-a lipsit așa gen de spectacole.

E un spectacol care te atinge și te face să te gândești la tine, la faptele și deciziile tale, la propria viaţă.

P.S. Ce ciudată a fost viața noastră.

Rusanda Alexandru Curcă