„Un reporter nu îmbătrâneşte niciodată”

EXCLUSIV // Igor Kostin, unicul fotograf care a imortalizat catastrofa nucleară de la Cernobîl:

Igor Kostin, născut la Chişinău în 1936, este unicul fotograf care a surprins toate etapele lichidării catastrofei nucleare de la Cernobîl, din primele zile ale accidentului. Seria de reportaje fotografice „Tragedia de la Cernobîl” i-a adus premiul internaţional World Press Photo. A realizat peste 5000 de fotografii de-a lungul carierei sale, preluate de agenţii de presă din întreaga lume. Cartea sa „Cernobîl – mărturia unui reporter” a fost tradusă în peste 15 limbi. După producerea accidentului de la CAE de la Fukushima a ieşit cu un apel către ţările membre G8 în care solicită crearea unui Centru ştiinţific sub egida ONU, care ar identifica noi surse de obţinere a energiei, altele decât cele nucleare care prezintă un pericol pentru existenţa civilizaţiei umane şi a planetei.

În vârstă de 75 de ani, Igor Kostin duce un mod de viaţă retras  şi nu prea acceptă să acorde interviuri. Săptămâna aceasta, din pasiune pentru publicul din Republica Moldova şi din România, maestrul a acceptat să se întâlnească cu echipa de la Antena 3, „În premieră cu Carmen Avram”, şi să acorde un interviu în exclusivitate ziarului JURNAL de Chişinău.

–         Vă mai amintiţi cum aţi ajuns prima oară pe teritoriul Centralei Atomoelectrice de la Cernobîl? Se ştie că, iniţial, autorităţile fostei URSS au încercat să păstreze în secret orice informaţie despre această tragedie.

Eu sunt reporter în primul rând. Prima ţară care a informat lumea despre accidentul de la CAE Cernobîl a fost SUA, care a înţeles acest lucru analizând imaginile surprinse cu ajutorul satelitului. A doua zi dimineaţa, la 26 aprilie 1986, informaţia a fost lansată în toată lumea. Iniţial, conducerea URSS a încercat să nu divulge informaţia despre accident. Dacă la putere n-ar fi fost Mihail Gorbaciov, ci Leonid Brejnev, informaţia ar fi fost ţinută până la urmă în taină. Activam pe atunci în calitate de corespondent special al uneia dintre cele mai importante agenţii de presă AP „Novosti” din Moscova care furniza informaţii agenţiilor de presă din străinătate. Locuiam la Kiev. A doua zi când am aflat despre tragedie, am înţeles că trebuie să mă deplasez la faţa locului.

Nu eram trimis de nimeni. M-am deplasat vreo 80 de km cu diferite mijloace de transport. Este greu să descriu ce am simţit în timp ce mă apropiam de Cernobîl. Cert e că în memorie mi-a revenit foarte vie o amintire din copilărie. În timpul luptelor de la Chişinău, dintre armată română şi cea sovietică, eu şi mama, nu ştiu în ce împrejurări, ne-am pomenit într-o noapte într-un tanc nemţesc. Înăuntru era linişte, se auzeau din când în când schijele ce ricoşau pe suprafaţa tancului. La un moment dat, am auzit vocea mamei care a bâiguit: „Noi o să murim?”. Soldatul i-a răspuns că putem fi ucişi doar dacă o bombă ar cădea de sus. În zori, s-a lăsat o linişte de mormânt, soldatul ne-a zis să ieşim, armata română se retrage. În jur am văzut numai ruine şi feţe de oameni speriaţi.

La o distanţă de 40 de km de la CAE Cernobîl, mi-a revenit această imagine în memorie. Am văzut lume multă care se deplasa într-o singură direcţie, dinspre locul accidentului, maşini care transportau vite, păsări, lucruri pe care oamenii au reuşit să le adune în mare grabă. Am fost opriţi de un cordon de miliţieni care ne-au informat că dincolo se trece doar cu permise speciale. M-am prezentat ca jurnalist şi am reuşit să mă strecor încă vreo zece km. Acolo m-am prezentat autorităţilor, dar am fost  informat că nu am voie să mă deplasez mai departe. Deci în primele zile nu m-am putut apropia de locul accidentului, dar am continuat să fotografiez evacuarea oamenilor, durerea acestora. Existau zvonuri despre existenţa a sute de morţi.

–         Urma să aibă loc parada de 1 mai, despre care pomeniţi şi în cartea de memorii „Cernobîl, mărturia unui reporter”, în ce împrejurări s-a desfăşurat aceasta?

În acea perioadă, primul secretar Vladimir Serdiţki i-a telefonat lui Gorbaciov şi l-a rugat să anuleze defilările de 1 Mai. Gorbaciov i-a reproşat că, dacă vor fi anulate demonstraţiile, acesta va trebui să-şi depună carnetul de partid. Demonstraţiile de atunci au fost supranumite de jurnalişti „Defilări spre moarte”, pentru că zeci de mii de lichidatori se deplasau spre Cernobîl.

–         Aveaţi un costum special sau cel puţin o mască în timp ce vă deplasaţi spre locul accidentului?

Nu aveam nimic. În primele zile, nu exista niciun fel de echipament. Abia pe 5 mai, după mai bine de o săptămână, am primit acordul şi acreditarea din partea biroului CC al PCUS. Cu acordul personal al preşedintelui Mihail Gorbaciov, am fost acreditaţi 5 jurnalişti, eu, de la AP „Novosti”, reprezentanţi ai TASS, „Izvestia”, un jurnalist de la o revistă cu tematică militară, şi o echipă de la Televiziunea Centrală. Când am ajuns pentru prima oară la Cernobîl, am văzut oameni îmbrăcaţi în costume obişnuite de lucru, pe faţă aveau măşti simple, care le acopereau doar gura. Dormeam pe unde apucam în acele zile, la podea, prin şcoli, grădiniţe.

–         În ce măsură conştientizaseţi pericolul legat de efectele radiaţiei asupra sănătăţii oamenilor?

–         Să vă spun absolut sincer, nu eram pe deplin conştient de acesta. Azi cred că dacă aş fi ştiut care va fi efectul radiaţiei asupra mea, poate că aş fi anulat acea vizită sau, cel puţin, aş fi amânat-o. Dar atunci am efectuat 50 de deplasări cu elicopterul asupra reactorului 4. Am fotografiat toate etapele lichidării acestei avarii. Am fotografiat oamenii care coborau în mină, soldaţii lichidatori care au lucrat pe acoperişul centralei. Lumea încă nu văzuse aşa ceva. Iniţial, Japonia sau Germania au trimis roboţi, dar din cauza radiaţiei aceştia s-au blocat. I-am fotografiat din elicopter în timp ce cădeau. Şi după aceea au fost trimişi oamenii, mii de soldaţi au curăţat de grafit radioactiv acoperişul blocului trei, care avea o suprafaţă de 50 pe 50 de metri. Serile când developam pelicula, observam că aceasta era incandescentă din cauza radiaţiei.

–         Oamenii care au luat locul roboţilor au fost supranumiţi „bioroboţi”, sunt eroii principali din fotografiile Dvs…

Eu mă închin azi în faţa acestor oameni, nişte anonimi uitaţi de toţi, care nu au bani nici măcar pentru medicamente. Am fost de cinci ori pe acoperişul blocului reactorului nr. 3. Soldatul ieşea şi, timp de 20 – 40 de secunde, trebuia să încarce o lopată – două de grafit radioactiv pe o bandă. Ei ieşeau, aruncau o lopată şi fugeau înapoi spre cabina ascensorului. Eu fugeam odată cu ei. Generalul Nicolai Tarakanov mi-a zis: „Igor, ca să folosim mai efectiv eforturile oamenilor, fă o fotografie de panoramă a acoperişului ca soldaţii când vor ieşi să meargă exact spre locul unde trebuie, ca să nu facă mişcări în plus pe acoperiş”. Soldaţii ieşeau o singură dată. După aceea ei se alegeau cu o diplomă şi 100 de ruble. Eu am ieşit de cinci ori şi m-am ales cu cinci diplome, cele mai scumpe menţiuni din viaţa mea.

–         Aţi surprins în imagini momentul în care a fost arborat drapelul ce trebuia să semnifice pentru întreaga lume că accidentul de la Cernobîl a fost lichidat, în ce împrejurări aţi făcut această fotografie?

–         Într-una din seri, am fost informat că trebuie să fotografiez, după ce va fi acoperit cu un sarcofag blocul reactorului nr. 4, arborarea drapelului pe unul din coşurile de aburi. La ora şase dimineaţa, ne-am urcat într-un elicopter militar, cu ajutorul căruia soldaţii urmau să se apropie de coşul reactorului. Am făcut patru cercuri în jurul acestuia, dar, din cauza presiunii aburilor, elicopterul era aruncat într-o parte. Comandantul ne-a spus că riscăm să cădem şi a luat decizia să aterizăm. Urma să plec la Kiev pentru a developa o peliculă. Comandantul m-a rugat să le fac o poză ca amintire pentru soţiile şi copiii acestora. Întâmplarea a făcut că nu mai aveam peliculă, dar nici nu l-am putut refuza. Am apăsat pe buton şi, ca prin minune, a funcţionat cadrul al 37-lea. Poza mi-a reuşit. A doua zi, am aflat că acei băieţi  decedaseră. În zori, s-au urcat în elicopter şi s-au deplasat iarăşi spre coş, de astă dată însă se deplasau împotriva luminii soarelui şi n-au observat când elicopterul s-a agăţat de odgonul unei macarale. Ca rezultat, aparatul s-a prăbuşit. Aceea a fost ultima lor fotografie. În zilele următoare, patru soldaţi au arborat drapelul. Eu îi fotografiam din elicopter în timp ce urcau scările de-a lungul coşului. Drapelul s-a destrămat, din cauza radiaţiei, la scurt timp după ce a fost arborat. După ce au coborât, soldaţii mi-au făcut cadou şi mie o fâşie micuţă din acel drapel pe care o mai păstrez şi azi.

–         În ce împrejurări v-aţi dat seama de efectele dezastruoase ale radioactivităţii asupra oamenilor?

–         Persoanele iradiate, pompierii care au avut de suferit chiar din primele zile implicaţi în stingerea incendiului au fost urcaţi în maşini speciale, elicoptere şi transferaţi la Spitalul militar Nr. 6 din Moscova. Până la urmă, după cum era de aşteptat, acolo am ajuns şi eu, împreună cu regizorul de filme documentare Vladimir Şevcenko. Am decis să iau cu mine şi aparatul de fotografiat, deşi acest lucru era interzis. M-au cutremurat cele văzute la spital. Pentru prima oară am conştientizat toată grozăvia legată de efectele radiaţiei asupra corpului uman. O secvenţă: cineva mă roagă să-i dau un pahar cu apă. Eu îi dau paharul, iar când mi-l întoarce pe sticla acestuia rămâne carnea de pe degetele vecinului de salon. Am văzut oameni arşi, umflaţi. Am făcut mai multe fotografii, dar după aceea am primit un document pe care a trebuit să-l semnez că nu voi difuza imagini cu oameni iradiaţi. Personal, de-a lungul anilor, m-am tratat într-o clinică specială din Hiroshima, apoi la Paris, Franţa, şi de două ori pe an urmez un tratament aici, la Kiev. Dar dacă cineva mă întreabă de sănătate, le spun să nu aştepte, nu voi ceda: moldoveanul e născut să trăiască!

–         Ce credeţi despre accidentul nuclear produs recent la CAE Fukushima din Japonia?

–         Dumnezeu a dat civilizaţiei trei modalităţi de obţinere a energiei: cu ajutorul razelor solare, al vântului şi al apei. La începutul secolului 21, aceste surse nu ne oferă însă energie suficientă şi ieftină ca cea atomică. Dar ceea ce se întâmplă azi în Japonia e o catastrofă în faţa căreia omul este neputincios. Statul nipon va cheltui sute de miliarde de dolari ca să refacă economia acestei ţări. M-am adresat ONU, ţărilor membre G8 să instituie un Centru în care să fie angajaţi cei mai buni savanţi ai lumii pentru cercetarea unor metode noi de energie, căci dacă nu ne vom gândi azi la aceasta, mâine ar putea fi prea târziu. Acest lucru trebuie făcut în numele copiilor noştri, ca să trăiască în siguranţă, pe o planetă curată. Totodată, port discuţii cu autorităţile Federaţiei Ruse, Belarus şi ale Ucrainei, ca la hotarul dintre aceste trei state să fie ridicat un monument dedicat memoriei celor peste 800 de mii de lichidatori ai avariei de la Cernobîl.

–         Recent, aţi vizitat CAE de la Cernobîl, s-a schimbat ceva între timp în această zonă?

–         S-au schimbat poate doar şefii care îţi permit sau nu să treci în acest spaţiu. E o zonă ruptă de civilizaţie. Oraşul Pripeat rămâne un oraş mort, invadat de animale sălbatice, mistreţi, lupi. E un loc încă periculos pentru oameni.

–         Cât de des aveţi posibilitatea să reveniţi la Chişinău, mai ţineţi legătura cu rudele şi colegii din Republica Moldova?

–         Mă consider naţionalist în sensul frumos al cuvântului. Prietenul meu de la Chişinău, Mihai Potârniche, mi-a făcut cadou un drapel, lung de vreo trei metri, pe care l-am arborat la vilă. Ţin mult la bucătăria noastră naţională şi sper să-mi vizitez la toamnă rudele din partea tatălui din Ghidighici. La Chişinău mai am o nepoată din partea mamei, Lilia Moroz. Sunt la curent cu evenimentele din Moldova. Cartea mea „Cernobîl – mărturia unui reporter” a fost tradusă în 15 limbi. Mă mândresc cu acest succes, am primit cele mai mari premii la care poate să aspire un fotoreporter, doar în Ucraina nu am primit nici măcar o menţiune din partea vreunei primării. Cartea mea a ajuns în biblioteca Papei de la Roma, i-am înmânat-o personal creatorului de modă Pierre Cardin şi altor mari personalităţi pe care am avut posibilitatea să le cunosc. I-am transmis una şi lui Vladimir Voronin, când era preşedinte, însă am înţeles că nu a ajuns la el… Doream să ştie ce moldovean există în Ucraina.

–         Va mulţumim.

Interviu realizat de Svetlana Corobceanu

Casetă:

Igor Kostin, născut la 27 decembrie 1936 la Chişinău, Regatul României, inginer şi fotograf moldovean. În 1972, a devenit fotoreporter al Agenţiei de Ştiri „Novosti”. Este unicul fotograf din lume care a realizat numeroase fotografii ce arată devastările provocate de explozia nucleară de la Cernobîl şi problemele cauzate de contaminarea oamenilor şi a animalelor. Eforturile sale l-au expus unei radiaţii de cinci ori mai mare decât nivelul admis, ceea ce i-a provocat o maladie gravă. Are un fiu, Nicolae, stabilit în SUA, şi o fiică, Daria. (I.G.).