„Un popor dăinuieşte prin actele lui de cultură”

central_interviu_tzoneInterviu cu poetul şi editorul Nicolae Tzone

– Domnule Nicolae Tzone, aţi vizitat Basarabia pentru prima dată acum un deceniu, cum vă pare ea astăzi, aţi sesizat schimbări?

Am primit atunci o invitaţie din partea Uniunii Scriitorilor din Moldova, care mi-a oferit un premiu special, pentru că tipărisem mai multe cărţi şi mai mulţi autori de aici, din Basarabia. Am trăit o mare bucurie, chiar o stare inexplicabilă de fericire. Am mai fost şi anul trecut, la Salonul Internaţional de Carte, şi am simţit acelaşi sentiment de bucurie lăuntrică. Înţelegeam de ce Nichita Stănescu atunci când a fost la Chişinău, în semn de mare dragoste pentru acest pământ, a îngenuncheat şi a sărutat pământul Basarabiei. Dar sentimentul meu de bucurie se explică probabil şi prin faptul că tatăl meu când era tânăr, la 19-20 de ani, a făcut câţiva ani de război. A trecut prin zonele acestea şi apoi a fost făcut prizonier la Odesa. Îmi place mult Chişinăul, care este un oraş foarte verde, îmi dă o senzaţie solară, deosebită. Mă aşteptam să văd simboluri vechi pro-ruse, nu am văzut, cel puţin în zonele pe unde am fost, am avut senzaţia, că aş fi acasă, la Bucureşti.

– Aţi venit pentru un triplu eveniment, trei lansări de carte, „Narcotango” de Silvia Caloianu, „Intimatum” de Radmila Popovici-Paraschiv şi „Dramaturgia lucioaselor funii” de Silvia Goteanschi, prin ce v-au atras aceste trei autoare şi prin ce se remarcă cele trei cărţi?

Silvia Caloianu este un autor de respectat, de citit şi chiar de recitit. „Narcotango” este o carte de valoare, care a apărut anul trecut, nominalizată şi la premiile USM, fapt care pentru mine nu a fost o surpriză. Celelalte două cărţi au apărut recent şi au fost lansate la Salonul Internaţional de Carte Bookfest, la Bucureşti. Mi s-a părut firesc ca, venind la Chişinău, să lansăm şi aceste cărţi proaspăt apărute. Lansarea Radmilei Popovici a fost un regal. Au venit şi au vorbit despre carte scriitori şi critici bine cotaţi, Mircea Ciobanu, Grigore Chiperi, Nina Corcinschi, Iulian Ciocan, Maria Pilchin ş.a. În partea a doua a avut loc un recital cu Iurie Gologan, Cristina Pintilie – o foarte bună interpretă, Marian Ungur, care a cântat splendid la pian, şi alţi actori care s-au întrecut pe ei. A fost o lansare reuşită. Am fost surprins de „Intimatum” pentru că e cu totul altceva faţă de ce a scris autoarea până acum. Este o carte în care are curajul să se dezvăluie public, o carte a adevărurilor celor mai intime ale fiinţei feminine. Realmente, pentru mine a fost o surpriză şi am avut o mare plăcere să o public.

– Silvia Goteanschi, e şi poliţistă de frontieră, pe cine de cine apără, Silvia în poezie?

„Dramaturgia lucioaselor funii” a Silviei Goteanschi, cel de-al treilea volum pe care l-am lansat, reprezintă în opinia mea o carte absolut deosebită. Ştiu că lucrează la Poliţia de Frontieră, dar e cumva paradoxal că ea e o fiinţă care-şi manifestă pregnant independenţa, libertatea de opinie, de mişcare, e o fiinţă adeseori explozibilă. Bănuiesc, din această cauză e şi incomodă pentru mulţi. În schimb, poezia ei este cu adevărat deosebită. Văd în Silvia Goteanschi una dintre marile poete de mâine ale Basarabiei. Are o forţă remarcabilă, are talent, scrie pentru că altfel nu poate.

– Sunteţi, probabil, editorul care a publicat în România cei mai mulţi autori de la noi, cum se înscriu scriitorii din stânga Prutului în literatura română de azi?

Mi s-a mai pus această întrebare. Am publicat foarte mulţi autori din Basarabia – Irina Nechit, Leo Butnaru, Vasile Gârneţ, Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Mihail Vaculovschi, Dumitru Crudu, Aurelia Borzin şi lista e mult mai lungă. Când l-am publicat pe Emil Galaicu-Păun, cu „Yin Time” nu l-am publicat pentru că era de la Chişinău, când am publicat „Câmpia Borges” a lui Vasile Gârneţ, am făcut-o nu pentru că era de la Chişinău, am publicat autori din Basarabia pentru că realmente aici se scrie o poezie de valoare. Autorii de aici sunt de acolo, din marea literatură română. Nu putem vorbi de două culturi, de două literaturi. Cărţile autorilor de aici intră în competiţie directă, declarată sau nedeclarată, cu tot ce se publică oriunde în lume în limba română.

– În ce măsura lumea citeşte, cumpără azi cărţi de poezie, atât în România, cât şi în ţările unde aţi participat la târgurile de carte?

Poezia e poezie, e oarecum ceva ciudat. Poetul e un atipic, mai ales în vremurile de azi, de criză, când efectiv a cumpăra o carte este un mare lux. Dar când vor trece toate aceste frământări sociale, naţionale, când se vor spulbera multe din enigmele de acum, rămân aceşti autori care şi-au exprimat personalitatea în cărţi de poezie. Un popor trăieşte prin actele lui de cultură şi istoria e plină de exemple. Napoleon lupta cu armatele lui în Rusia, iar în Franţa, unde era linişte, se ridica Arcul de Triumf, se ridicau muzee. Până la urmă cultura este acea formă pe care se segmentează memoria culturală. Cu atât este mai mare un popor cu cât are mai multă memorie culturală sedimentată. Cu cât această memorie este de o valoare mai mare, cu atât acel popor devine mai rezistent în istorie. Nu e un paradox, Eminescu spunea foarte clar pe vremea lui când România nu era ce este acum, România trebuie să fie un stat de cultură la gurile Dunării. Ştia ce spune. Nu poţi concura cu Germania la fabricarea maşinilor, cu Franţa, Elveţia, cu marile edificii culturale, nu poţi concura cu literatura engleză care are o răspândire vastă, dar autorii noştri, cei buni reuşesc să fie acolo. La noi s-a făcut această evoluţie prin salturi. S-a născut un Enescu, a apărut un Brâncuşi, care ne-a aruncat cu cel puţin două decenii înainte, şi tot cu astfel de exemple ajungem la Cioran, la Eliade, la Eugen Ionescu. Din păcate, azi poezia nu se cumpără, trebuie să recunoaştem acest lucru, nu e ceva comun, nu e pentru mase, poezia este pentru a exprima sensibilitatea şi personalitatea unui popor.

– Vă mulţumim.

The following two tabs change content below.