Un impostor patologic: mitomanul

 

Citeşti în Jurnal (apoi găseşti şi în alte ziare) despre ce mai face fosta noastră protipendadă, politică sau culturală. Brusc, de unii „ex-”, ţi se face milă. Privindu-le retrospectiv parcursul, înţelegi că mulţi dintre ei au fost nişte mici impostori, jucând, iubind, murind amatorist în piese străine.

Fiecare trece prin micile sale imposturi. Nu devii profesor odată cu luarea licenţei. Nu eşti medic imediat după rezidenţiat. Diploma de instalator încă nu te legitimează, mai strici fileturile până înveţi, din experienţă, meseria. Iar în domeniile creaţiei eşti contestat zilnic. Dar dacă perseverezi, poţi să devii profesionist.

 

Există însă impostorii clinici: mitomanii. Chiar dacă unii dintre ei au ajuns criminali care şi-au meritat pedeapsa în puşcării, în ştreang, ori au fost blestemaţi de istorie, ei erau bolnavi. Trataţi la timp, ar fi avut o şansă.

 

Mitomania e o boală mintală, o tendinţă „de a altera adevărul, de a fabula, de a inventa minciuni şi poveşti imaginare care îi descriu ca martori şi de obicei într-o poziţie avantajoasă”. Ernest Dupré i-a dat noţiunii sensul de „minciună patologică”. În Condiţia Umană, Malraux numea mitomania drept un mijloc de a-şi nega (de a-şi tăgădui) viaţa, accentuând: „de a o tăgădui, nu de a o uita”.

 

Frustrat (complexat!) de condiţia sa modestă, mitomanul se naşte din vanitate, din dorinţa de mărire. Mândria, megalomania sunt simptome ale unei boli, chiar dacă religia le taxează ca păcate grave, iar societatea ca vicii. Există şi mitomania malignă, pornită spre distrugerea lumii „imperfecte”. Aici intră nihiliştii şi revoluţionarii, mizantropii, bârfitorii, „sfătuitorii”, turnătorii, autorii de scrisori anonime. În fine, vin mitomanii perverşi, convinşi că lumea însăşi e vicioasă. Hoţul „ştie” că „toată lumea fură”, plagiatorul vânează plagiatori, maniacul sexual vede în jur doar violatori şi femei accesibile…

 

Mitomanul îşi inventează, ca necesitate, biografia fantastică. E convins că el e cel mai bun şi doar nişte accidente nefavorabile îi amână recunoaşterea. Îşi adună, toată viaţa, CV-ul ideal. Îl puteţi citi prin ziare şi reviste, în enciclopediile printate sau virtuale (le scrie chiar el), pe coperta a IV-a a cărţilor lui, biografiile romanţate fiind abundent înzorzonate cu fapte eroice, merite deosebite, premii, medalii etc..

 

O cale rapidă (dar catastrofală pentru unii) de a intra pe teritoriul lunecos al mitomaniei este cariera politică. Oricine poate să devină, peste noapte, din purtător de mape, sau din politician de rang secund, „lider naţional”, datorând totul conjuncturii. Unii – în criză de modele – îi imită pe vreun Putin ori Stalin, adică tocmai pe impostorii notorii, pe care întâmplarea i-a scos din raftul doi şi i-a trântit în prim-planul istoriei.

 

Poţi avansa pe scara socială doar pentru că ai pariat pe partidul câştigător. Devii ministru pentru că eşti vecinul preşedintelui, prietenul premierului sau nepotul unui lider politic. Subzistând la limita falimentului valoric, te pomeneşti în fruntea unui domeniu pe care îl cunoşti aproximativ sau deloc. CV-ul atinge „apogeul” chiar dacă te bâlbâi în decizii contradictorii, pentru că nu tu, ci unchiul sau patronul e cel care hotărăşte…

 

Catastrofa personală va surveni atunci când – în logica jocului – va trebui să părăseşti funcţia. Profesioniştii, după o pauză de „slujire a poporului”, revin la unelte. Ori testează un domeniu care îmbină calităţile profesionale anterioare cu experienţa „guvernării”. Pentru cei însă care, între timp, tocmai şi-au desăvârşit mitul, retragerea de la „guvernare” înseamnă catastrofă. Mitul e tot ce le mai rămase!

Un semn al bolii este infantilismul tardiv. Conform psihiatrului francez Léon Michaux, principalele tulburări la copii şi adolescenţi sunt minciuna, mitomania, delirurile imaginative, isteriile. Recunoaşteţi aceste tulburări la oamenii noştri publici?