Un hohot de râs scoate un cui de la coşciug

REVIRIMENT // O viaţa nu costă nimic, nimic nu valorează cât o viaţă

Primim în dar când apărem pe lume o viaţă şi un destin. De aceea, unii filosofi, care au avut menirea de a schimba ceva în mersul omenirii, au crezut că toţi oamenii sunt egali în faţa naturii şi a lui Dumnezeu. Ne naştem egali! Din punctul zero al existenţei pornim ca un grup de sportivi, cu şanse egale în marea competiţie a vieţii. Oscarul va fi primit atât pentru rol principal, cât şi pentru rol secundar.

Şi totuşi, lucrurile nu sunt atât de simple. Unii oameni îşi primesc în dar viaţa şi odată cu ea – destinul; alţii îşi caută destinul toată viaţa; alţii coboară treptele umanităţii în subdestin, pe alţii îi lasă indiferenţi… Suntem individualităţi, personalităţi, în comparaţie cu alţii.

În ceea ce priveşte viaţa,

existenţa, scopul nostru pe Pământ, dacă acesta există, totul este relativ, numeroase teorii au ieşit la lumină de când e lumea şi pamântul. Fiecare are o teorie a sa referitoare la rostul existenţei umane şi la modul cum am apărut. În zilele noastre, lumea se bazează enorm pe ştiinţă, lăsând filosofia pe un plan secundar, dar este cert că o viaţa nu costă nimic şi nimic nu valorează cât o viaţă.

Viaţa este o epigramă al cărei ac înţepător este moartea, o scenă de teatru, unde actorii sunt oamenii. Piesa vieţii este în mâinile lor: o dramă sau o comedie, sau ambele combinându-se cu voluptate ca mireasma îmbătătoare a florilor de roz-marin în aerul proaspăt şi umed după o ploiţă de vară.

A trăi este o artă!

Şi pot afirma că să trăieşti corect e o artă prea complicată pentru a o cunoaşte cu toţii. Prea multe întrebări ne frământă şi prea multe răspunsuri căutăm. Adevăr sau minciună, bun sau rău sunt termeni ce ne definesc viaţa. E inevitabil să nu simţim pe propria piele aceşti termeni care unora le sunt familiari, iar altora – complet străini. Aşa cum spunea şi Emil Cioran: „Nu ştiu ce e bine şi ce e rău; nu ştiu ce e permis şi ce nu e permis; nu pot condamna şi nu pot lăuda”. De fapt, această afirmaţie care poate să vi se pară fără sens capătă logică dacă suntem capabili de a o aprofunda. Omul nu este capabil de a face diferenţa dintre bine şi rău, dintre cunoscut şi necunoscut. El încearcă să perceapă toate trăirile ca nişte legi, nu personalizate, ci impuse.

Unde vom ajunge oare

dacă, noi oamenii, în lumea noastră, în lumea oamenilor, trăim după anumite legi? De ce nu suntem capabili să ne facem propriile legi? De ce nu putem spune: „Faptul că exist dovedeşte că lumea nu are niciun sens?”. În ce fel putem găsi un sens în frământările unui om, dacă la acel om este aplicată cu voinţa lui, legea suferinţei? Cum putem ajuta un astfel de om, dacă el singur îşi caracterizează viaţa ca un neant al suferinţei şi al supunerii? Asta este natura evoluţiei umane, a vrea mai mult şi mai mult. Problema se iveşte nu în culmea ambiţiei, ci în culmea lipsei acesteia când nu ai o ambiţie, nu te laşi atins de nimeni şi de nimic.

Fiecare dintre noi, mergând prin viaţă, avem un anumit scop care duce la realizare sau nu. De aceea, mereu ne întrebăm: „Ce este viaţa şi ce vrea de la noi?”. Omul nu ştie, omul trăieşte într-o democraţie continuă, fără a-şi legaliza propriile convingeri. „Cunoaşterea adevărată este cel mai mare întuneric”, o afirmaţie destul de logică pentru cei care cred în tăria de caracter. Este un adevărat chin să încerci să te descoperi, să îţi cunoşti frământările, să îţi laşi frica să iasă din tine când ai nevoie de ea, să îţi lucrezi subconştientul când încerci să aprofundezi subiectivitatea vieţii. Sunt multe astfel de momente, dar puţine sunt gândirile ce duc într-o ambianţă plăcută asupra vieţii.

O altă problemă a perceperii vieţii ar fi tragedia sau durerea semenilor noştri. Auzim zilnic de violenţă stradală, dar nu-i dăm atenţie până când noi înşine sau cineva drag nouă devine victima unei crime violente sau agresiuni fizice stradale. Nu realizăm şi nu suntem capabili de a conştientiza răul din jurul nostru până când nu simţim noi acel rău. E bine ştiut că nimeni nu are dreptul să te desconsidere, să-ţi rănească sufletul, să te lovească fizic sau să-ţi limiteze libertatea şi drepturile.

În gândirea colectivă există ideea că se poate vorbi de violenţă doar atunci când se manifestă la fel de bine şi în plan psihologic, dar, deoarece nu lasă urme vizibile, acest tip de traumă este deseori uşor de ignorat.

Orice individ

 

poate deveni delicvent dacă i se oferă ocazia sau dacă circumstanţele îl îndeamnă spre actul infracţional. Oricine poate să curme o viaţă de om şi să lase în urma sa un ocean de lacrimi îndurerate celor apropiaţi.

Un caz real ce a avut loc acum doi ani m-a marcat enorm şi m-a făcut să iubesc viaţa mai mult ca niciodată, este moartea unei prietene la vârsta de 17 ani în urma unui tragic accident rutier. Teribilul accident s-a produs în jurul orei 22.00 pe viaductul de la Botanica. Maşina în care se afla s-a izbit violent de parapetul de pe marginea străzii. Ea se afla pe bancheta din faţă şi a murit pe loc.

Sentimentele şi golul din suflet ce l-am simţit cu toţii când am petrecut-o pe ultimul drum sunt de nedescris. E păcat că s-a stins un suflet atât de tânăr, fără de visuri împlinite, o inimă mare de copilă nevinovată ce a plătit cu viaţa pentru neatenţia şoferului. Era un înger de fată şi nu merita să se termine atât de repede, să i se pună punct tuturor viselor şi ambiţiilor ce le avea adunate mereu în strălucirea ochilor atât de pătrunzători. Sărmanii părinţi, din acest moment, viaţa lor este un nonsens, deoarece au realizat că din casa lor a plecat un hohot de bucurie. A mai căzut o stea, s-a stins un zâmbet de milioane.

Viaţa nu înseamnă să mărim viteza,

fii fericit cât trăieşti pentru că mort o să fii mult timp. Adaugă viaţă la ani, nu ani la viaţă. În fiecare zi, ni se întâmplă lucruri care de care mai spectaculoase sau deopotrivă trăim într-o rutină enervantă. Acestea ne forţează să gândim totuşi că lucrurile se întâmplă cu un sens şi că cineva ne ghidează viaţa.

În aceste fel, găsim un vinovat pentru problemele care ne înconjoară. În zilele noastre, omul obişnuit îşi aduce aminte de preţul vieţii doar în momentele foarte grele din viaţă. Atunci îşi pune întrebarea dacă viaţa merită sau nu trăită când atâtea necazuri există şi doar puţină fericire, dacă există un Dumnezeu sau o fiinţă care îl protejează sau dacă viaţa noastră are un sens şi toate se întâmplă într-o anumită ordine a firii.

Un lucru este cert, viaţa merită trăită din plin. Trebuie să te bucuri de ea, aşa cum tu poţi, să nu-i uiţi preţul niciodată şi să-i zâmbeşti sincer mereu, căci un hohot de râs scoate un cui de la coşciug.

Doina Procopiev