Un alt Beşleagă

Mircea_V_CiobanuPentru cine îl cunoaşte, titlul de mai sus este un truism. Un pleonasm. De când este în literatură, Vladimir Beşleagă a fost întotdeauna altfel (decât ceilalţi, dar şi decât el însuşi, cel din ajun). De fiecare dată a păstrat însă ceva din „acelaşi”. Iată şi acum, la apariţia volumului Voci sau Dublu suicid din zona lacurilor, o coproducţie a Arc-ului şi a Europei Libere, scriitorul este recognoscibil în fiecare frază, dar este şi altfel în fiecare modúl al noii sale construcţii. Autorul spune în Cuvânt-înainte că visase să scrie o „carte vorbită”. „Da, da, aţi auzit corect, vorbită”, explică el cititorului nedumerit. Numai că ultimul s-ar putea întâmpla să nu fie deloc nedumerit: când autorul porneşte „din punctul A” al maieuticii socratice (cam pe aici ar fi genul discursului), cititorul decolează în întâmpinare „din punctul B” al tehnologiilor lecturale moderne, una dintre ele fiind audiobook-ul. Astfel, scriitorul care a testat primul în Basarabia scriitura modernă (se întâmpla în anii 60 ai secolului trecut) acum ne aduce – ca proiect de autor, nu ca urmare a unui trend – „cartea vorbită”.

Cartea e un melanj bizar de autenticitate imediată şi fantasmagorii suprarealiste, de real şi mistic (o mitologie particulară, cu larii familiali şi cu mici demoni de construcţie proprie), de resemnare filosofică şi necazul expus publicistic, apelând la asocierile şi calambururile de suprafaţă.

În felul acesta, titlul Voci… nu e deloc întâmplător. Cartea este o suită de dialoguri (o „gâlceavă a înţeleptului cu… sine”, zice Lucia Ţurcanu, cu aluzie la Cantemir) acceptând multiple deschideri, inclusiv, de interpretare. Cartea poate fi „jucată”, în maniera Teatrului descompus al lui Matei Vişniec (montat cândva la Teatrul „Eugene Ionesco” cu titlul Voci în lumina orbitoare). Ea este un bun suport pentru un scenariu cinematografic. Şi al doilea titlu, cel de roman poliţist (Dublu suicid…), e justificat, suicidul fiind… dublu, nu numai în plan metafizic şi transcendental, ci şi în sensul „real”. În cadrul universului creat de autor, bineînţeles. Este un experiment scriitoricesc şi… cărturăresc, Beşleagă fiind, ca întotdeauna, la vârsta experimentelor. Textul e de un dramatism (inclusiv, autobiografic) implicit, dar cu o depăşire a acestuia prin ironie şi detaşare. Cu un amestec de genuri (roman poliţist; dialog socratic; reflecţii-meditaţii; roman de analiză; construcţie eseistică; metanaraţiune, avându-l ca pandant pe un scriitor la vârsta bilanţurilor etc.). Cu un personaj care se dedublează succesiv, fie într-un alter ego metafizic, fie într-un pandant bizar al unei sosii foarte telurice.

Pentru acutizarea intrigii, Vladimir Beşleagă îi atribuie personajului-narator multe dintre propriile calităţi. Alege să-l joace chiar el pe scriitorul care meditează dacă data naşterii nu ar trebui să devină cumva şi data morţii. Astfel, ironia despre un scrib cu aere de grafoman (100 metri cubi de manuscrise!) devine un fel de amară autoironie. Şi o poveste tristă despre (in)utilitatea meseriei de scriitor într-o lume reticentă la carte. Emblematice sunt naraţiunile incluse („în ramă”), cu relatarea în stenogramă a subiectelor ipotetice, alegorii (de factură suprarealistă) la realităţile timpului nostru. În altă parte autorul va organiza o mare paradă a personajelor, apoi va fi atacat de acestea, un moment tragic, comic şi sublim în economia metaficţiunii… Cartea e un melanj bizar de autenticitate imediată şi fantasmagorii suprarealiste, de real şi mistic (o mitologie particulară, cu larii familiali şi cu mici demoni de construcţie proprie), de resemnare filosofică şi necazul expus publicistic, apelând la asocierile şi calambururile de suprafaţă.

Autorul aminteşte într-un „Cuvânt de închidere” vorba lui Terentianus Maurus: Habent sua fata libelli. Cartea are – deja – un destin, circulând prin mai multe edituri şi instanţe critice (citisem şi eu – cam sceptic – o variantă dactilografiată a manuscrisului). Nu ştiu care-i va fi soarta (ca succes la cititor). Dar ştiu că toate cărţile lui Beşleagă au avut destine memorabile. Cartea este interesantă, privită din perspectiva întregii creaţii, de un cunoscător al cărţilor maestrului. Este nu numai complementară altora, ci şi necesară pentru a înţelege fenomenul Beşleagă, în complexitatea lui. Poate fi şi invers: citind această carte neobişnuită, densă, dar dinamică şi incitantă, un eventual cititor inocent s-ar putea trezi cu dorinţa de a parcurge şi alte volume ale scriitorului.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)