Trecutul lor şi al nostru

Există în confluenţa generaţiilor, precum apele născute de izvoarele pornite spre liman, situaţii şi circumstanţe când vârstele se întâlnesc într-un punct comun pentru ambele părţi. Este teritoriul de conexiune a timpului prezent abordat prin viziunea celui plecat – trecutul.

Cât de interesante sunt uneori, însă, asemenea raportări! La aceasta mă gândeam citind un minunat eseu semnat de Bernard Schlink, scriitor şi jurist german.

Or, titlul articolului – „Prezentul trecutului” – mi s-a părut mai mult decât sugestiv. Schlink, născut în Germania Federală la un an înainte de a se termina marea conflagraţie, îşi începe cugetările printr-o ochire lapidară, concentrată, dar extrem de cuprinzătoare. El scrie: „În următorii ani generaţia mea va împlini 60 de ani. Ne-am născut în ultimii ani de război sau în primii ani de după război şi am crescut odată cu Republica Federală. Am beneficiat de lumea intactă a anilor ’50, ne-am săturat de ea şi ne-am revoltat. În anii ’60 am căpătat conştiinţa politică. În anii ’70 ne-am lansat în viaţa profesională, în anii ’80 am făcut carieră, iar din anii ’90 deţinem poziţii importante în politică şi administraţie, economie, cultură şi mass-media. Mai sunt câţiva ani şi steaua noastră va apune…”

Nu-i aşa? Numai un neamţ cu natura-i calculată, laconică şi rece, conştient de precaritatea actului existenţial, de provizoratul uluitor al vieţii omului, a putut într-o singură frază să cuprindă ciclul încheiat al unei întregi epoci…

Involuntar, am căutat tangenţă cu generaţia noastră, născută şi ea în ultimii şi după primii ani de război. Doar că, pomenindu-ne într-o ţară nouă, URSS, anii ’50 ne-au marcat nişte copilării patriarhale cu bunei şi părinţi încercaţi de vremi vitrege şi timoraţi de ura animalică a emisarilor roşii. Nu merg mai departe descâlcind cine am fost, cine am devenit. Mi-e teamă că aş cădea în păcatul repetărilor de serviciu. Tocmai că aş dori ca cititorul să refacă tabloul.

Judecarea trecutului

Totuşi, dacă e să generalizez, fără a deraia pe segmentul mereu reprobator sau a completa armata nostalgicilor irecuperabili, aş recapitula odiseea generaţiei noastre. Şi nu cred că e una total fatalistă sau eşuată.

Anii ’60 ne-au prins în şcoli, unde şi legile fizicii acţionau după indicaţiile partidului. În universităţile anilor ’70, continuam să studiem cât de fericiţi vom fi în comunism. În anii ’80, trăiam deja zilele „luminoase” ale stagnării.

Învăţam să acceptăm viaţa în regim sovietic ca pe un fenomen pur climateric. S-o influenţăm nu aveam cum, dar de apărat de năpastele ei trebuia să deprindem. Într-un cuvânt, noi ne-am născut şi am crescut în acest svioi de vivariu, în climatul acestei existenţe de laborator şi de aceea  ne încăpăţânam să credem că nu suntem responsabili de împrejurările în care trăiam. Da, ne conformam cutumelor vremii. Am purtat cravată roşie, am intrat cu turma în comsomol. Simţeam, însă, că de fapt nu eram decât o rezervaţie de cobai. Pentru că eram „noi” şi erau „ei”. „Ei” – „părinţii” partinici, care ne adoptaseră „benevol cu de-a sila”, după aceleaşi canoane ale colectivizării. Şi „noi” care nu ne simţeam deloc legaţi de „ei” cu vreun fel de angajamente. Începeam să ne revoltăm, lăsându-ne învăluiţi de o neputincioasă furie juvenilă care se preschimba treptat într-un fel de repulsie stăruitoare şi constantă. Anume acest sentiment ne determina să nu ne apropiem de „ei”. Trăiam cu acea senzaţie ciudată de corpuri desprinse de matricea putredă a ideologiei şi minciunii, fără încă să conştientizăm ce trebuia făcut pentru schimbare…

Nu-i aşa? Când vine timpul să ne judecăm trecutul nostru – parcă am avea o senzaţie de incomoditate, de jenă şi de părere de rău. Ne temem să căutăm confruntarea cu trecutul pentru că el face parte din destinul nostru mutilat, acest trecut continuând să ne înlănţuie încă cu prezentul existenţei  sub semnul unei tranziţii deocheate şi fără finalitate. Nu vrem şi nici nu dorim să învingem tentaţia trădătoare de a uita şi de a refula.

Ştiu, reacţiile de suprasaturaţie faţă de trecut, care se manifestă mai ales la tinerii de azi, sunt determinate şi de insistenţa cu care generaţia mea merge pe direcţia bătătorită a moralizării excesive. Ceea ce este unic, incomparabil şi trecut nu ne mai angajează din perspectiva istorică suficient de mare, iar patosul nostru moral despre acest trecut nimereşte în vid şi glisează în afara sensibilului.

Bernard Schlink se întreabă, referindu-se la istoria celui de-al Treilea Reih şi al holocaustului, cum de o ţară precum Germania, cu patrimoniul ei cultural şi gradul înalt de civilizaţie, a fost capabilă de asemenea grozăvii… „Dacă gheaţa pe care păşeam încrezători în cultura şi civilizaţia noastră s-a dovedit a fi în realitate atât de subţire, cât de sigură este gheaţa pe care ne-am clădit existenţa de acum? Ce ne face să credem că nu se va rupe? Morala individuală? Instituţiile sociale şi publice? Să se fi îngroşat stratul de gheaţă odată cu trecerea timpului sau trecerea timpului ne-a făcut să uităm cât este de subţire?”

Între a fi şi a nu fi

Sacramentale întrebări. Dar noi ni le punem şi cum?

Ce am moştenit ştim – ce am devenit? Sentinţa ne-o vor da poate generaţiile viitoare, dar o concluzie parcă tot s-ar cere: noi ne-am hrănit din iluzii şi am perpetuat în eşec. Între a fi şi a nu fi am ales calea expectativei, alimentându-ne cu speranţele aşteptărilor deşarte. Dacă nemţii cu imensa lor moştenire spirituală şi un parcurs al civilizaţiei marcat în secole de genii în cele mai variate domenii, consideră că mersul li-i pe o gheaţă care sugerează nesiguranţă, chiar şi atunci când poate e mai tare ca niciodată – noi, care am orbecăit mereu în întunericul adus de nopţile septentrionale ale regimului bolşevico-comunist şi am păşit cu încăpăţânare pe margini de prăpăstii, noi cu ce ne-am ales? Doar cu sindromul frustrării, al permanentei insatisfacţii că destinul ne-a fost mereu nefericit?

Să înţelegem, deci, că ideea legată de posibilitatea şi necesitatea confruntării cu trecutul impune dorinţa de a ne debarasa de acest trecut? Sau se bazează chiar pe această pretenţie? Şi apoi cine vrea să rămână încătuşat în menghina trecutului? Poate cel ce îşi aminteşte vrea tocmai de aceea să uite?

Dar cum să uiţi de trecut? Mă gândesc la trecutul mustind de răni, mă gândesc la acest trecut bântuit şi azi de himerele fricii. „Fixarea pe trecutul traumatic, conchide Schlink, ar fi o eroare, o traumatizare în plus, şi nu eliberarea. Or, un trecut individual sau colectiv este traumatizant nu atunci când nu poate fi amintit, ci şi atunci când trebuie amintit. Fixarea asupra trecutului este doar reversul refulării.”

Aşadar, detraumatizarea înseamnă a putea să-ţi aminteşti şi să uiţi, înseamnă a lăsa în pace? Poate. Doar că acest lucru trebuie să fie în egală măsură valabil nu doar pentru victime şi urmaşii lor, dar şi pentru făptaşi şi urmaşii lor, iar detraumatizarea nu are cum să se producă decât în cazul când  ambele părţi îşi percep locul fixat în timp şi spaţiu…

Toate acestea ne arată că trecutul nu trece. Or, când un eveniment colectiv devine istorie, el încetează să domine biografia colectivă. Dar mai e ceva  între istorie şi biografia colectivă. Ce anume? Omul, măsura supremă a tuturor lucrurilor. Omul eliberat de spaime, dar şi despuiat de zorzoanele fuduliilor trecătoare ale prezentului deşucheat, conştient de finalitatea existenţei sale, omul care caută împăcarea. Cu ce, cu cine?

Interesant mi s-a părut finalul acestui eseu. „Acolo unde biografia nu este corectă, nici conştiinţa de sine şi nici relaţia cu ceilalţi nu concordă. Ceea ce este corect în dorinţa tinerei generaţii de a fi mândră de naţionalitatea sa este nevoia de biografie care să se afle în concordanţă cu conştiinţa de sine, dar şi cu ceilalţi. Dacă trecutul nu poate fi minimalizat, el trebuie păstrat în istorie.

Pentru că prezentul trecutului este viitorul.”

În concluzie, care este prezentul trecutului nostru, mă întreb? Şi vă întreb de fapt. Unde ne poticnim atunci când vorbim de trecut, când ne aventurăm în crearea manualelor stupide cu istorii integrate, când stările confuze ne însoţesc la fiecare pas. La urma urmei, ce-i cu trecutul nostru?

Efim JOSANU

 

 

Acestea fiind spuse, noi, pelerini prin voia Domnului, ne continuăm calea spre celelalte aşezări divine din împrejurimi, despre care aflaţi în textele noastre următoare.