„Trebuie să urmăm exemplul balticilor, dacă nu putem urma exemplul propriei demnități”

Interviu cu istoricul Mariana S. Țăranu, realizatoarea unui film documentar despre Foametea din 1946–1947

Ce știu cetățenii Republicii Moldova despre foametea din 1946–1947? Pe cine acuză de victimele acestui genocid la peste 70 de ani? Își asumă moldovenii crimele pe care le-au făcut ei înșiși în perioada acestei urgii? Acestea sunt întrebările la care veți găsi răspunsuri într-un film documentar realizat de istoricul Mariana S. Țăranu și jurnalistul Vitalie Guțu, dedicat acestui cataclism.  

– Stimată Doamnă Țăranu, ce știu basarabenii despre foametea organizată de regimul comunist?

Am vorbit cu supraviețuitorii foametei pentru că ei reprezintă, de fapt, sursa principală. Aceștia își amintesc cu tristețe, chiar cu lacrimi, pentru că nu a existat familie care să nu fi pierdut doi–trei membri. Își amintesc de umilințele la care au fost supuși părinții lor atunci când le aduceau de mâncare. Când spun umilințe, unii își amintesc cum, împreună cu părinții lor, au păscut la propriu, au mâncat ciocălăi, au mâncat rumeguș.

Alții își amintesc cum și-au schimbat oamenii atitudinea față de semenii lor. La un moment dat, nici vecinii nu mai erau vecini. Oamenii s-au închis în ei, au devenit mai tăcuți, comunitățile sătești s-au transformat într-un mediu care lupta pentru supraviețuire, într-un mediu care își pierdea facultățile umane.

– Voiam să vă întreb cum își explică oamenii acest cataclism? Cine este vinovat, în opinia lor?

Unii dintre cei cu care am vorbit spun că așa au fost timpurile și admit această situație. Alții, marea majoritate, sunt conștienți că cel care a organizat acest genocid a fost Stalin. Ei își amintesc cum veneau funcționarii sovietici o dată și le luau tot ce aveau de prin gospodării, după care mai veneau și mai veneau.

Oamenii își dau seama că a fost un plan precis de rechiziționare forțată. Supraviețuitorii asociază aceste crime cu regimul sovietic. La mulți supraviețuitori, cea mai mare durere este că nu sunt identificate gropile comune în care au fost înmormântați apropiații lor și acum nu pot aprinde o lumânare.

– Ați observat deosebiri în funcție de comunități etnice în atitudinea faţă de fenomenul foametei? Știu că în regiunea găgăuză oamenii se mai tem să vorbească despre acest lucru…

 Mulți dintre cei din comunitățile bulgară și găgăuză spun: „Așa a vrut Dumnezeu” sau „Așa au fost timpurile”. Acești oameni nu încearcă să își explice cauzele cataclismului. În timp ce etnicii români realizează că a fost o politică de stat.

Pod dublu al casei Anei Pârău (n. 1937) din satul Ciuciuleni, raionul Hânceşti

– Observăm o traumatizare la supraviețuitori sau, poate mai corect, o obsesie că foametea ar putea să se repete.

Există această teamă cu certitudine. De exemplu, în localitatea Ciuciuleni, Hâncești, într-o gospodărie, s-a păstrat un pod dublu unde sunt ascunşi și în prezent doi saci cu grâu. Astăzi, la peste 70 de ani, un supraviețuitor păstrează acești saci pentru a avea ce să mănânce în caz de foamete.

Unii mi-au spus că, ori de câte ori se așezau la masă, când spuneau Tatăl nostru, tot timpul își spuneau să fie atenți cu orice firimitură de pâine.

– Propaganda rusească și ignoranța noastră, poate mai mult, descurajează discuțiile despre foamete. De pildă, la Avdarma, Elena Karamit, deputată a Adunării Populare a autonomiei găgăuze, încearcă de ani buni să instituie la nivel regional o zi de comemorare a victimelor foametei. Colegii săi o acuză că ar urmări defăimarea Rusiei prin această acțiune… Mai mult, unii etnici găgăuzi acuză moldovenii de victimele pe care le-au avut în timpul foametei.

Această doamnă are un caracter deosebit. Eu cred că noi nu putem contracara această mașină a Federației Ruse. Dar clasa politică de la Chișinău să recunoască că în 1946–1947 a fost aplicată foametea ca formă de teroare sovietică în RSS Moldovenească. Clasa politică trebuie să condamne ceea ce s-a întâmplat.

Parlamentul trebuie să adopte o zi de comemorare a victimelor foametei pentru că acest cataclism, alături de Holodomor și Holocaust, este o formă de genocid din secolul XX. Cred că cea mai indicată ar fi ultima duminică a lunii aprilie, pentru că în primăvara anului 1947 au fost cele mai multe victime. Oamenii erau complet dezumanizați.

Un alt pas pe care trebuie să îl facă clasa politică este să ridice un monument al victimelor foametei chiar în centrul capitalei și în centrele raionale, monumente care să evoce crimele ocupanților sovietici.

Chitanța în care se indică ce cantitate de floarea-soarelui era obligat să dea la stat în 1944 familia țăranului Zaharia Cușnir din satul Climăuți, raionul Dondușeni.

Despre ajutoarele care au început să vină în primăvara anului 1947, dacă le putem numi ajutoare, nu au ajuns unde a trebuit din cauza funcționarilor sovietici, care, se știe, erau numiți direct de Moscova fie din Transnistria, fie de pe aiurea. Republica era condusă direct de Moscova prin oamenii săi, și nu de localnici. Ajutoarele au constat în 20 de mere care au fost date din contul roadei viitoare, câte trei mere de persoană. Cam acesta a fost ajutorul frățesc sovietic.

Moscova nu se gândea să ajute populația Basarabiei, ci să organizeze colectivizarea în toamnă. Oamenii erau sleiți de puteri și atunci cine urma să creeze colhozurile?

– Se pot împăca basarabenii cu crimele pe care le-au comis ei înșiși în timpul foametei? Canibalismul… Au fost mâncați copii, bătrâni…

Canibalismul este o trăsătură proprie foametei. Foametea și-a atins scopurile sale, atât cele imediat, cât și cele de durată. Populația și-a pierdut caracteristicile umane. Actualmente, populația este dispersată la asumarea acestei tragedii. Depinde pe ce parte a baricadei au fost oamenii – fie au crezut în miturile regimului, fie au colaborat cu regimul.

De aceea lustrația este o condiție indispensabilă pentru edificarea democrației. Trebuie să urmăm exemplul balticilor, dacă nu vrem să urmăm exemplul propriei demnități.

Cartele alimentare eliberate în februarie 1945 angajaților din orașe și funcționarilor de la sate

– Vă rog să ne oferiți detalii despre filmul pe care l-ați realizat.

Împreună cu jurnalistul Vitalie Guțu, în ultimii trei ani, am lucrat la un film documentar despre Foametea organizată în Basarabia în 1946–1947. Am reperat supraviețuitori în toate zonele Republicii Moldova, de diferite etnii, am discutat cu ei, ca să înțelegem specificul perioadei și felul în care percep oamenii, la o distanță de peste 70 de ani, cataclismul respectiv.

Mai mult, am lucrat cu documente din Arhiva Organizațiilor Social-Politice și Arhiva Națională a Republicii Moldova, pentru a demonstra că ideea istoriografiei sovietice precum că foametea a fost rezultatul unor condiții climaterice nefaste nu este altceva decât un fals.

Am demonstrat că de fapt condițiile climaterice nu au fost nici pe departe cauza foametei. Este vorba de un mit inventat de istoricii sovietici pentru a-și camufla politica de rechiziționare a produselor de la țărani.

Scopul acestui film este popularizarea adevărului despre acest genocid. Vom prezenta evoluția procesului de înfometare a populației din Basarabia, care culminează cu foametea organizată în 1946–1947. În timpul lucrărilor, am descoperit o mulțime de fotografii în arhive și în fototecile supraviețuitorilor. Ne-am gândit să le prezentăm publicului în cadrul unei expoziții, „Timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu”, fotografii care arată urgia acelor ani și consecințele ulterioare.

Am intitulat filmul „Omorâți prin înfometare”. Evident că, pe lângă discuțiile cu supraviețuitorii și documentele de arhivă, am invitat istorici din Republica Moldova să își exprime opiniile despre cataclism.

Atât filmul, cât și expoziția de fotografii vor fi lansate la Biblioteca Națională a Republicii Moldova pe 3 octombrie, la ora 17:00. Expoziția de fotografii va dura două săptămâni în holul bibliotecii.

Interviu realizat de Ilie Gulca

The following two tabs change content below.